sâmbătă, 10 septembrie 2016

Soare la Koroni

Greece, Peloponnese, Messenia, Koroni
Întors cu fața spre continent, spre nord, Koroni -cetate venețiană, cucerită de turci, recucerită de occident și din nou de turci, într-o poveste istorică lungă, în care intră personaje precum sultanul Suleiman Magnificul, amiralul Andrea Doria, regele Charles al V-lea, dogele Francesco Morosini, generalul francez Maison și până în al Doilea Război Mondial, când germanii în retragerea lor din 1944 au distrus două bastioane fiind depozite de muniții, devine astăzi emblema unui turism exacerbat al Greciei.

Koroni oferă vizitatorului ineditul cosmopolit și labirintic al unui orășel contrastant prin suișurile și coborâșurile străduțelor, a lumii extrem de pestrițe și mai ales a culorilor. Seara, pe un chei lung de peste un kilometru, cu tavernele așezate rând pe rând, de-a lungul portului turistic, chelnerii îndeamnă turiștii să ia loc și să comande. Copiii localnicilor se amestecă în fuga lor cu cei ai turiștilor, bicicletele lor micuțe sunt gata să te descalțe și câte-o pisică miaună speriată de țipetele lor. Bărcile pescărești pleoscăie alături de iahturi și catamarane, pe celălalt chei, spre prim bastionul cetății, cheiul îngust, oarecum perpendicular pe cel principal, ce apără portul de valuri și vânt, este locul unei promenade, unde am văzut strânși într-o parte băieții, nu mai mari de șaisprezece ani, gălăgioși, puternici și nu mai departe de o sută de metri, gașca fetelor, cam de aceeași vârstă, care șușoteau doar în tăcere și aruncau ocheade în direcția orașului, spre băieți. O bicicletă se deprinde și trece pe o singură roată prin fața fetelor, un băiat tuns asemeni unui cardinal, învârte ghidonul repede în stânga și în dreapta, fetele chiuie reținute, lumina galbenă a lampioanelor înalte îi prelungește umbra, dispare. Tăcere, apoi apare invers, la fel, de data asta fetele râd tare. Un alt băiat se întâlnește la jumătatea drumului dintre tabere, cu o fată, pe lângă ei turiștii îi acoperă și astfel ei se pierd vederii.

Înaintea serii este bine de vizitat cetatea, urcușul greu inițial, pe străduțe fără trotuar, cu mașini ce vin din ambele sensuri și se opresc repede pentru a trece greu una pe lângă cealaltă, devine mai ușor atunci când căldura asfaltului dispare în dauna caldarâmului de piatră, iar înălțimea petrecută de vânturi moi aduce răcoarea unui crepuscul datorat promontoriului Akritas, spre sud, care ascunde soarele înainte de ora sa astronomică, astfel că lumina venită dinspre mare, prin reflexii nesfârșite, îmbogățește zidurile cu culori rozalii.

În cetate se mai locuiește încă, câteva locuințe uimesc privitorul prin hedonismul grădinilor și al așezării acestora față de ziduri și bastioane. Chiar mai sus, se poate trece prin cimitirul orașului, iar spre vest există o mănăstire unde biserica Sfânta Sofia ne apare spre stânga, biserică lăsată în conservare, construită pe un vechi templu al lui Apollo - Korynthos. În teritoriul mănăstirii este biserica impozantă al Sfântului Haralambie, înconjurată de grădini înguste în zidul cărora stau aliniate chiliile.

Peste zid, jos, spre sud, este Eleistria, biserica principală a orașului, locul unde au loc majoritatea sărbătorilor religioase, un spațiu deschis, plin de pini uriași, ce dorm parcă deasupra aleilor ce duc spre clădirile anexă bisericești, în spate, pe lângă o arteziană, biserica Panagia Eleistria, în dreapta un turn venețian.

Poate prea lungă introducerea, dar povestea continuă.


sâmbătă, 13 august 2016

Ceea ce citind vedem

The Complete Greek Temples, Tony Spawforth, Thames & Hudson, 2006
Ar trebui în final și cărțile să dispară, să nu mai citim nimic, să vedem doar. Citind ne imaginăm și ceea ce vedem apoi ne transfigurează ideile în din nou, ceea ce mai târziu vom numi cea mai perfectă lume. Astfel au apărut Republica lui Platon, Raiul și Iadul lui Blake, Noua Antlantidă a lui Francis Bacon, Shangri-La a lui James Hilton și multe altele mai bune poate și nepomenite de mine.

Și totuși merg acolo unde văd ceea ce alții au scris înaintea mea și prin asta m-au împins, m-au îmboldit... cred că valoarea imaginii din fața mea rezidă din educația pe care am primit-o. Un sfânt Sebastian plin de săgeți s-ar putea să nu însemne nimic pentru un polinezian ce cu piroga lui ajunge în fața sfinților tăcuți din Insula Paștelui, acolo unde, regăsindu-și zeii, se apleacă în fața lor.

Deci și o memorie ancestrală poate conta, o întoarcere în trecutul propriu, în trecutul tribului, în trecutul pământului din care faci parte, poate așadar conta.

marți, 9 august 2016

Le Mépris - Disprețul

 


Nu ultima reprezentare a lui Ulise, nu ultima peregrinare, nu ultimul „Le Mépris”.
Trăiesc constant călătoria; în așteptarea celei mai mari. Tovarășii sunt în jurul meu, peregrinează și ei, se rătăcesc și ei, la fel ca mine -oamenii.

Totuși, acest film: Le Mépris”, ascunde ceea numai adevărații călători prin viață pot simți, o bandă uleioasă, lipicioasă, care se strecoară prin mersul celui ce se avântă, avânt nechibzuit de-a petrece prin viață. Ceea ce te ține lipit locului, lipsit de darul avântării, este tocmai nepăsarea, mai apoi disprețul. Ultimativ fiind disprețul, ce are darul nechibzuinței, ce face ca lumea să se spargă, lipsită de orice rezistență umană, dorință de-a a celebra contemplarea. Căci în engleză filmul este tradus în „Contempt”, ceea ce pentru profani ar însemna exact felul de a privi lucrurile -în contemplare. Dar oare nu acesta este disprețul ? nu felul acesta de-a ridica ochii spre cer în căutarea zeilor, ochi întrebători, contemplativi...

Nu cred că Jean-Luc Godard a pus pe masă toate cheile, toate lacătele spre a fi măcar sparte, dacă nu deschise, misterul deschis, evaporat să dea naștere duhului, dorinței, care vine și deschide la rândul ei lumea. Atunci, în mintea celui indus, de deschidere, de duh, lumea pare de cristal, optica ei foarte clară îl face pe privitor să se rătăcească, la unghiuri subtile, cadrul se mărește sau se micșorează spontan, împiedecarea urmează.

Priviți acest film asemeni unei transpoziții, fiecare dintre noi putem fi personajul, ceea ce nu înlătură misterul.

miercuri, 29 iunie 2016

Ulise

În urma vizitei mi-au rămas vestigii, sunt acele flash-uri, imagini stricte ce aparțin unui simbol, unei fracțiuni de intersecții a timpului cu imaginea, de parcă ochiul, când a clipit a înțeles, fără ca nervul să transmită vreun impuls, vreo energie mai sus și mai presus decât acestea, am înțeles că alunecând afară, întoarcerea va fi reprobabilă, că voi pierde și memoria îmi va ștearsă datorită abundenței, belșugului pe care l-am trăit acolo, în acel loc, în acea insulă, asta pentru că ajuns pe mare, în vârtejul valurilor ce mă petreceau, mi-am dat seama că sunt Ulise.

joi, 16 iunie 2016

Sunt bine, trăiesc

Piața Libertății - Monumentul Ciumei, Timișoara
Țin să mulțumesc cititorilor, se pare că unii nu m-au abandonat; orfan fiind tot aș fi scris, dar așa cu țâța-n gură sunt zglobiu.
Vara asta tot în Grecia merg, undeva pe lângă Koroni, o cetate venețiană care se află în sudul Peloponezului, în sudul peninsulei Messenia; deja locuri cunoscute.

Sud la sud, departe - cât mai departe. În limba călătorului cuvintele nu sunt necunoscute, pentru că el vorbește de locuri, iar locurile sunt binecunoscute, infinite. Uneori mă trezesc că ating cu privirea cetăți necunoscute, porți pitite și secrete în umbra măslinilor, coridoare subterane, rezervoare de apă; așa am visat cetate Micene (Mycenae). Îmi este dor de dealul acela, de culmea bătută de soare între cele două vârfuri de munte; Ilias, Zara. Îmi este dor de piatra care dă naștere mitului, care izbește neîncetat poarta realității, pentru ca omul să se mai trezească odată. Cu gândul la zei, a început poezia, cu fuga de ei filosofia.


duminică, 8 mai 2016

Cușca - Cage

Girafe la Grădina Zoologică Budapesta
Ceea ce multora le pare ca fiind circumcis, este de fapt înscris. La fel ca semnele geometrice de pe girafă, care nu au nici o legătură cu geometria încăperii unde ea este închisă. Cușca nu are geometria prizonierului, de aici atitudinea sa de închisoare - a cuștii.

Girafele nu se află în ceea ce am putea denumi atitudine patrulateră oarecare, ele se află închise în patrulatere particulare, romboidale și dreptunghiulare. Pierderea libertății se află în perfecțiune. Pierderea libertății se află în ideologie.

Prețul pierderii libertății nu o suportă filosofia -ci ideologia, căutarea unei filosofii perfecte asupra umanității. De parcă umanul poate avea poligonia cuștii perfecte.

marți, 3 mai 2016

Dansatoarea vieții

Greece, Messenia, Kalamata Museum
În ordinea dorințelor, în final, suntem ceea ce suntem. Știu că sună biblic, testamentar, dar faptul că suntem unde ne aflăm ni se datorează. Celelalte evenimente mai mult sau mai puțin fericite au gradul lor de deviere și de toleranță, așa cum la rândul nostru ne aflăm în mijlocul celor pe care-i înțelegem, îi acceptăm și-i tolerăm în final.

Corpul nostru devine ceea ce starea noastră interioară o determină și aici nu mă refer la cei cuprinși de boală sau de evenimente în care constrângerea devine cotidiană. În libertate, ajungem ceea ce ne dorim, sigur că mulți tânjesc după un efort care i-ar fi dus mai sus.

În dansul nostru viu, suntem muzica pe care o auzim și pe care o ascultăm ca fiind viața noastră.