miercuri, 24 decembrie 2008

O poveste

Cyrus, după ce ascultă cuvintele solilor, le spuse o poveste: "A fost odată un om care cânta din fluier - zicea regele; şi cum cânta el, tot privind la peştii care se zbenguiau în mare, credea că peştii vor veni pe uscat. Când se văzu înşelat de aşteptări, a pus mâna pe-o plasă în care a prins o mulţime mare de peşte şi a tras plasa la mal. Privindu-i cum se zbăteau, le grăi peştilor aşa: "Ia mai conteniţi cu săltatul,doar când vă cântam din fluier nici gând n-aveaţi să ieşiţi afară şi să-mi dănsuiţi!"

Herodot, Istorii, Cartea I-Clio, Ed. Ştiinţifică 1961, pag. 82 sus

vineri, 28 noiembrie 2008

Bătrâni

Ploua mărunt. Toamna încălcase orice armistiţiu calendaristic; după ce fugărise vara, acum păcălea iarna.
Era sfârşit de noiembrie. Era destul de cald încât vecinul îngrijea grădiniţa din faţa casei. Pisica lui; Fana, torcea greu pe gard. Prin blana ei, o vecină de stradă îşi petrecea degetele. Vorbeau prin gard. El dădea cu săpăliga, ea îi întorcea vorba; între ei pisica. Continua să plouă.
Anii trecuseră şi ei probabil mai aveau subiecte din tinereţe, sau vorbeau despre copii, sau nepoţi. Erau bătrâni.
A doua zi vecina de vis-a-vis îl sună de dimineaţă. Venise să ceară bani de coroană: vecina lui de stradă se stinse noaptea în urma unui atac cerebral.

vineri, 14 noiembrie 2008

Pot să visez şi eu visul tău,

Satul avea un nume, dar este atât de urât că nu pot să-l pronunţ.
Satul mai avea şi vreo 200 de case, toate atârnate pe dealuri şi despărţite de torente. Mai are puţin şi o va lua la vale. Între case se munceşte la grădini. Grădinile de zarzavat aduc ceva bani, metropola fiind aproape. La o depărtare de câţiva kilometrii trece autostrada, asta uneori este bine, uneori este rău. Rău este că ţăranii nu au ce căuta cu atelajele pe marea şosea, drumul ocolitor este atât de stricat că mor vitele pe drum, trăgând cu greu; iar bine că mai scapă câte un "turist" obosit şi-şi cheltuie banii prin băcănia lor.
Drumul şerpuieşte prin sat, de parcă şi-ar lua datoriile de la fiecare casă. Urcă, coboară, printre grădini.
Maşina s-a oprit şi bărbatul ce s-a dat jos din ea, s-a apropiat de gard l-a stropit şi se pregătea să plece. O fetişcană sări din umbra gardului şi-l întrebă:
"-Pot să visez şi eu visul tău?"
La care "turistul" rămase tâmpit şi nu răspunse deloc, doar se uita la ea, prin ea. Din direcţia ei un uşor iz de balegă îi agita nasul şi-l punea în primejdie. Tuşi şi răspunse:
"-Da!"
La care ea, ca o căprioară sări gardul, apoi pârleazul şi se urcă în maşină.
La care el îşi trase fermoarul, îşi mirosi mâna dreaptă şi se urcă şi el în maşină.
Maşina plecă.

luni, 10 noiembrie 2008

Copiii noştri crescuţi de-ai voştri

Mi-am dat masteratul joi. A trebuit să mă cert cu Tom, soţul meu, ca să ia copilul mai repede de la grădiniţă; să-l ducă la maică-mea, care mai târziu mergea la o întrunire... la care totuşi putea să-l ia şi pe copil. So complicated!
El a spus că are un meeting, cu un grand manager într-un workshop!
Buun! Tot am înţeles...
Din nou a trebuit să dau telefon, ştiţi acel 112 personal, acel număr care te salvează. Am chemat pe vecinii mei de sub noi; o pereche de tineri trecuţi de 60 de ani!
De ce "pereche de tineri"? Pentru că atât de mult ţin unii la alţii şi se pare că se şi iubesc; la vârsta asta, încât noi le spunem "vecinii noştrii tineri" ! Nu: "tinerii noştri vecini"!
Tom a venit, noaptea târziu; înaintea mea. Eu a trebuit să întreţin atmosfera de după.
Copilul l-am purtat în braţe între etaje. Nu s-a trezit.
Tom era supărat şi a deschis o bere. Eu nu l-am suportat şi l-am lăsat să doarmă pe canapea, în living.
Nu mai ţin minte dimineaţa aceea, sigur când m-am trezit nu mi-am găsit copilul. Am telefonat la "real 112", şi 12 ore poliţia a răscolit cartierul.
Copilul era la grădiniţă, l-a dus vecinul de sub noi, care s-a trezit. Avea cheie; de atunci când au venit pompierii, ... cu gazul; au spart uşa şi nu ne-au dat asigurare pentru că nu aveam nici o rudă, sau administratorul să aibă cheie... ştiţi noi stăm în chirie! Am luat altă uşă...
Am trecut şi peste asta!
Copilul nostru merge la şcoală, dimineaţa ca toţi copii; numai eu nu pot pentru că alăptez pe celălalt. Tom reuşeşte uneori să-l ducă cu maşina, dar vecinul reuşeşte de fiecare dată când Tom nu poate. Este adevărat că mai întârzie, dar drumul; prin semafoare, prin staţii de metrou, este cam lung.
Tom are probleme la servici, i s-a promis un "ceva" şi a primit "altceva". Noi am vrut un copil şi la un moment dat a venit şi al doilea. Ştiţi cum este!
Nu am reuşit să trec masteratul, erau prea multe întârzieri la proiecte şi apoi a venit şi "al doilea"...
Vecinii de sub noi sunt oameni tare cumsecade: când i-am inundat săptămâna trecută în baie, nu s-au supărat şi mai ales, au venit şi ne-au desfundat "sifonul de pardoseală", aşa-i spune, parcă! Au spus aşa, că m-au jignit, că-i nu-i prima oară; de parcă eu trebuie să ţin minte toate accidentele vieţii mele. Nu îmi este deajuns ce trăiesc!
Am reuşit să ţin sun control asistenţa socială; este o mare reuşită a vieţii mele.
Pot să cresc şi pe al doilea copil în minunatul nostru apartament. Ştiţi Tom nu mai este; nu a murit şi a nu fugit cu secretara: a evazionat ceva şi l-au închis, habar n-am de ce.
Îmi vine să râd, căci zilele trecute am primit o scrisoare de la Tom în care îmi povestea că mai are cinci ani şi vine acasă. Tot de la şcoală am primit o altă scrisoare.
Vecinii de sub noi ne viziteză deseori şi a trebuit să mint în faţa copiilor mei; numindu-i, pentru copii: bunici.
Tom nu mai vine, am pierdut legătura cu el.
Am primit a unsprezecea scrisoare de la şcoală şi la fel ca pe celelalte le-am depozitat în sertarul de sub pat; nedesfăcute, de frică, de neprevăzut!
Azi după-masă vecinii am venit mână în mână, şotânc-şotânc, şi-am vizitat colegiul copilului meu. În lumea care se-nghesuia l-am găsit "parcă pe Tom", era băiatul meu...
Apelul premianţilor a început cu fiul meu.
Am aşteptat ceva clipe şi vecinii mei m-au îmbrăţişat şi mi-au mulţumit că am născut un astfel de copil.
Am mai aşteptat, când ocupam baia şi copiii mei băteau la uşă: atunci am observat firele albe deasupra urechilor.
Fata mea a reuşit să masteratul; la 20 de ani.
Vecinii noştri nu mai trăiesc.
De fapt, la 30 de km spre austostradă spre capitală au locul lor.
Nu au putut să ne lase apartamentul lor. L-a luat banca. Atât de fericiţi au fost că s-au mutat la noi. Şi eu.
Nu au reuşit să acopere creditul. Cu banii luaţi de la bancă au plătit facultatea "nepotului lor".
"Nepotul lor" are acum grijă de sora lui. Este la medicină, undeva în nord.
Sunt singură şi atât de fericită!

vineri, 7 noiembrie 2008

O întrebare?


Imagine cu umbre.
Undeva, un porcuşor lipit de mintea unui copil devine martor. Martorul devine copil.
Întrebarea se pune sfinxului; urcat pe-o coloană, aiurit de soare şi de turişti, invizibil dealtfel.
Fotografia a suprins doar umbra.
Întrebarea sună cam aşa:
"- Ce este cel mai nou sub soare?"
Sfinxul nu se mişcă, lipsa braţelor îi întăreşte inflexibilitatea.
Turistul încă se gândeşte, dacă a întrebat bine...
"- Tu ai un răspuns?", grăi creatura.
Este mult pentru informaţie, a-i da o definiţie: sfinxul reuşi să ridice praful lespezilor de piatră la şuieratul lui. Totul se transforma în praf: orbit de nisip, turistul reuşi să îngaime:
"- Da..."
Apoi gânditor îşi duse mâna la gură. De acolo trebuia să vină răspunsul lui, oricare ar fi trebuit să fie acela.
Întrebarea se dovedi ca un bumerang.
Aşteptă...
"- Eu sunt nou sub soare, pentru tine eu sunt nou sub soare, acum tu mă vezi pe mine şi te miri... da, eu sunt nou sub soare!"
Încremenit, turistul pierdu partida. Îşi aruncă ochii pe aparatul de fotografiat şi la ultima lui poză, nu se vedea nimic; doar ruine. Îşi încercă încă o dată norocul şi din cauza emoţiei, aparatul scăpă; îl prinse în ultima clipă. În micul ecran lcd, se vedeau doar umbre.
"- Nu tu, ci umbra ta!"
Nu se auzi nimic, nimeni nu păţi ceva, doar un mic tremur puse stăpânire pe turist; aşa ca o transpiraţie abundentă, evaporată prea repede...
...............................................
Buletin de ştiri neanunţat,
...ora 14.21
La Thesalonik s-a înregistrat un cutremur de magnitudine 2,8 pe scara Mercalli...
La Atena s-a înregistrat un seism cu 3,9 pe scara Richter...
Nu s-au înregistrat victime sau pagube materiale, epicentrul se pare este la vest de Lamia, în zona muntoasă a Parnasusului, spre oraşul Itea; peste anticul Delphi.

joi, 6 noiembrie 2008

Spectator la Delfi


Un spectacol la Delfi ţine doar de auz. Cei care au auzul fin, neafectat de tensiunea sangvină pot percepe un murmur ce se ridică la fiecare adiere fierbinte de vânt din semicercul de piatră aflat în fundul teatrului; odeon cum îl numesc grecii. Tiptil răzbat foşnete şi voci ce trec nerăbdătoare pe lângă tine; praful se freacă de marmură ca o piatră abrazivă. Cu ochii închişi; de sus, de la ultimele rânduri aştepţi să înceapă spectacolul. Apoi din umbra chiparosului, priveşti în jos meandre întregi de turişti care cu vocile lor amestecate într-un babel antic grecesc sunt aidoma celor de acum două mii de ani şi mai mult, ce o dată la patru ani veneau aici, din toată Elada; la Jocurile Pythice.
Acum turişti veniţi din toate colţurile lumii, urcă în pante strânse; spre stadion. Praful preface cele mai scumpe încălţări în sandale de pietrari. Iar sudoarea vizitatorilor neavertizaţi asupra efortului, îi transformă pe aceştia în pelerini. Capete aplecate şi voci care devin din ce în ce mai slabe, exultă doar la vederea odeonului; într-o bucurie parcă chinuită şi reţinută.
Am fost şi eu pelerin la Delfoi, cum zice grecu!

marți, 4 noiembrie 2008

Reflectorium Delfoi


Dimineaţa soarele răsare din spatele Parnas-ului, muntele şi vârful ce străjuieşte anticul Delfi. Un soare timid, ce abia aruncă lumină numai după deschiderea sit-ului către vizitatori, după 7.30 a.m. Delfi rămâne în umbră mult după deschidere şi răcoarea se simte. Brusc, la ivirea faeton-ului solar, temperatura creşte repede. Urcatul pe munte capătă alte coordonate şi aerul dimensionează altfel ruinele, le tremură.
În faţa templului lui Apolo, coloanele ce au rămas stau în soare de peste 2500 de ani. Acum retezate, dau impresia că au devenit mai înţelepte, nu mai sunt aşa falnice şi ispititoare. O tăbliţă avertizează că este interzis să urci în templu, mai sus este interzis să escaladezi ruinele, iar peste tot este interzis să le atingi. Delfi a devenit mai sacru decât la origini.
Din dorinţa de a-l reţine în drumul lui spre praf, contemporanii se disciplinează. Existenţa lui ca atare este răspunsul la întrebarea copilului adresată oracolului; "Ce voi fi eu când voi fi mare?" şi răspunsul veni imediat; "La fel."
Delfi este la fel, Delfi este bătrân şi ruinat... dar la fel.

duminică, 2 noiembrie 2008

La cules, în_vie

Decapotabila se opri.
Se opri într-un norişor de praf, în dreptul cântarului, alunecând pe o ladă de struguri.
În halatul ce trebuia să fie alb, Gregorio, administratorul viei îi deschise portiera maşinii; pe când acesta sări, peste ea, fără să-l atingă.
-Au venit turiştii? Unde sunt turiştii?
Gregorio, bângui ceva...
-Da, este 31 şi nu vin în 31... nervos tânărul şofer trânti portiera maşinii, deschisă de Gregorio.
Oamenii veneau cu lădiţele la cântar şi Gregorio nu ştia cum să se-mpartă; între muncă şi a-l servi pe fiul stâpânului. O chemă pe C şi aceasta se ivi de după câteva rânduri. C era frumoasă, bluza udă de must, îi atârnă greoaie şi apoi la vârsta ei nu purta sutien. C se aplecă, să-şi aranjeze fusta când ajunse în dreptul maşinii iar fiul stăpânului holbă ochii. Un rictus al feţei îi ridică comisura dreaptă, părea un zâmbet, dar nu era.
La prânz toată lumea ştia de viol. Urmele pline de must ale roţilor se mai vedeau bine, mai târziu în soare păreau nişte şerpi morţi.
După-masa contele plăti gras familiei tinerei C, opt salarii de cules, în_vie.
Pe deal se cântăreau ultimile lădiţe, venise şi ultima remorcă; care când se-ntoarse frământă pământul umed, de parcă mistreţii se împreunară acolo. Călcând cu grijă, Gregorio semnă pe foaia şoferului.
Seara stoluri de corbi năpădeau via, nimeni nu mai alerga după ei. În vie nu mai era nimeni.
A doua zi, pe brumă, Gregorio cu încă doi inspectau rândurile; strângeau lădiţele rupte, mai aranjau via. Unul găsi nişte chiloţi rupţi. Râseră.
Spre prânz, pe când ceaţa se ridicase, la poalele dealului veni autocarul.
40 de ruşi, pregătiţi sufleteşte năvăliră în vie. Gregorio alerga în calea lor, strigând:
-Basta, basta...
Ghidul în urma lor, agale, plictisit. Gregorio cu toate că venise la vale, sufla greu, avea 80 de ani. Se întâlniră: ghidul întrebă de cramă:
-Basta, basta...
-Adică?
-Via a luat-o banca, nu mai aveţi voie aici...
Un tânăr moscovit se aplecă după un bob de strugure.
-Pe aici a fost un Ferrari! şi arătă prietenului amprenta din vârful cizmei.
În spate ghidul traducea la greu. Gregorio nu mai sufla, dar asuda.
Un rus la vreo cincizeci de ani vroia să cumpere via şi întrebă de bancă, de întindere, de soi, d oameni.
Seara, la o grapa, Gregorio povestea sătenilor ce bine l-au plătit ruşii. Explica ce fel de oameni sunt. Apoi, încheie:
-La urmă, după ce mi-a dat o sută de euro, rusu mi-a zis să nu spun nimănui, dar pe aici a trecut unul Suvovo, parcă aşa-i zicea, toţi sună la fel...
-Suvorov*, completă cineva din spate!
Toţi râseră.


*Suvorov, Alexandr Vasilievici, prinţ "Italiiskii" (n.13 nov.1729, Moscova - m.6 mai 1801 St. Petesburg)... (1799) a primit misiunea de-a izgoni trupele franceze din Italia de Nord. A orientat efortul militar ruso-austriac spre Lombardia, unde se afla o armata de 80.000 de militari francezi, subordonată generalului M. Scherer. Pentru început trupele generalului austriac Kray von Krajowa au respins atacurile adverse la Magnano (5 apr. 1799). Alăturându-se lui Kray şi preluând comanda superioară, Suvorov s-a lansat în urmărire; concomitenr, a blocat Mantova şi Peschiera şi a încercat să ia sub control legăturile dintre Brescia şi Milano. biruitor ăn bătălia de la Cassano (27 apr. 1799) în faţa generalului J. Moreau, a intrat în Milano (28 apr.1799) şi a asediat Genova...
pentru mai multe vezi "Comandanţi Militari - Dicţionar", C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag.299.

sâmbătă, 1 noiembrie 2008

Clipa duşmănoasă


Dinţii fierăstrăului muşcau încet din lemnul viu. Dulgherul primise un lemn preţios, de esenţă tare şi acum îl tranşa. Îl jumulea ca pe-o sălbăticiune ivită din inima pădurii; prinsă în capcană şi înnebunită de claustrobofie.
Trunchiul de lemn nu spunea nimic, doar zumzetul fierăstrului; zgomot al viespilor ce se rotesc deasupra prăzii.
Deodată, linişte. Lama se curbă, blocat în lemnul tare, metalul scuipă un dinte. Acesta deveni pană şi iute blocă mersul liniştit al fierăstrăului.
Dulgherul apucă cu două mâini şi trase. Mânerul cedă, dar lama ieşi. Dintele din cei "trei sute" fu aruncat şi se infipse în antebraţul dulgherului. Intrase până la os. A lăsat doar o linie, o umbră pe piele ce se acoperi cu sânge.
Mai târziu la doctor, omul nostru nu se plânse de durerea ce-o provoca pensa ce căuta beată; aşchia de metal.
"-Uite! zise în final doctorul, un dinte de fierăstrău... hmmm, asta-i "clipa duşmănoasă"!"
Atunci "omul lemnului" scoase un oftat, ca o durere ascunsă: ca un strănut înăbuşit printr-o tuse convulsivă. Spuse:
"-Şi dumneavoatră ştiţi de "clipa duşmănoasă"?"
"-Da, răspunse repede medicul, eu văd şi aud multe la mine în cabinet..."
Continuă, după ce se aşeză pe scaun. Pacientul apăsa liniştit un tampon pe mâna stângă.
""Clipa duşmănoasă" este exact acea clipă care stă în derularea timpului, ca dinţii unui fierăstru cînd taie un lemn. La un moment dat se desprinde şi "muşcă",... ai avut mare noroc, de obicei EA omoară!"

Picture by:
http://www.cedarcreekgristmill.com/restoration/hand_working-timbers_for_cedar_shed.jpg

luni, 22 septembrie 2008

Două babe uituce?

Datorită intersecţiei cu sens giratoriu, undeva spre dreapta la trecerea de pietoni s-a contruit o insulă, ca un refugiu pentru pietoni. Acolo s-au întâlnit două babe. Văduve, îmbrăcate în negru; s-au îmbrăţişat şi-au traversat rapid jumătatea de stradă.
În apropiere era o staţie de autobuz. În spatele ei: un părculeţ.
A venit un autobuz şi preţ de o clipă păreau că se grăbesc spre el. După ce a plecat, ele se vedeau pe o băncuţă în apropierea staţiei. Se strângeau de mâini şi una dintre ele a scos o bastistă mare, mare şi albă; contrastul era izbitor. Un zmeu se înălţa deasupra capetelor lor; zmeul era alb cu un vultur negru desenat pe el, ce semăna a cioară.
Una dintre ele îşi aminti că de aproape patruzeci de ani nu se mai întâlniseră, dar avea o problemă; nu-şi mai amintea de ce, de ce ele care stăteau în acelaşi oraş, nu se vedeau. Cealaltă ştia, dar tăcea. Tăcea şi o asculta cu bucurie.
Copilul din spatele bănci căzu şi zmeul se agăţă de un pin. Nu apucă să plângă deloc căci o femeie tânără îl şi luă în braţe, acum îl smocăia şi-şi plimba nasul prin părul lui.
Babele îşi povesteau; ceva de copilărie, de tinereţe... cea cu batista se opri fulgerată. Îşi mai suflă o dată nasul, îndesă batista în poşetă şi apoi cu poşeta începu să dea în cealaltă, care se sculă fără niciun zgomot sau protest şi fugi. Îşi amintise că-i furase de fapt iubitul în tinereţe.
Un autobuz opri brusc, dar nu se auziră frânele, nu se auzi nimic.
M-am urcat şi din el văzui din mers din nou batista mare albă ce defila pe bancă şi în spatele ei zmeul.

joi, 18 septembrie 2008

NYLON

Anii crizei americane au dus la descoperiri fabuloase, nu numai la prăbuşiri iminente.
Încă din 1928, un tânăr chimist american este angajat în marele concern Du Pont; numele lui este Walace Hume Carothers. În 1931, după descoperirea neoprenului descoperă un alt polimer pe care l-a numit NYLON. Noua fibră prezenta calităţi cu totul şi cu totul deosebite; avea luciul mătăsii naturale, elasticitatea mult mai bună şi chiar rezistenţa.
No You Lousy Old Nippons este de fapt fraza din care s-a născut denumirea polimerului. America importa mari cantităţi de mătase naturală din Japonia. Du Pont pentru a pune la punct instalaţia pilot şi pentru prima linie zero, a cheltuit 27 de milioane de dolari la nivelul anilor 1938.

Extrase din cartea Descoperiri Epocale în Chimie de Axente Sever Banciu, Ed. Albatros, cartea a costat 12 lei în anul 1983.

miercuri, 17 septembrie 2008



înalt, încovoiat sfârşit,
aici zace monstrul copleşit.
culcat fără zăbavă-n somnul trist,
prins-n pânză de artist.

de jos pe colţii de dragon
privirea urcă-n fum
asemeni unei pânze în odgon.

la poale un izvor plăpând,
în spate, la un pin săpând.











http://www.nytimes.com/slideshow/2008/09/12/arts/0912-WANG_3.html#

marți, 16 septembrie 2008

Cele 30 de plecări (prima)


"La cincisprezece ani, Nietzsche, deoarece niște colegi negau în faţa lui gestul lui Mucius Scaevola, ia fără să spună un cuvânt un tăciune aprins din sobă și-l arată prietenilor. Toată viața a rămas cu cicatricea." *
"Senatorii îi încuviințează hotărârea. Mucius, ascunzându-și un pumnal sub haină, pornește la treabă. Când a ajuns în tabăra etruscă, s-a oprit aproape de tribuna regelui Porsenna, unde gloata ostașilor era mai deasă şi zarva mai mare."...neștiind cine-i regele. "Împins de soartă la această faptă, Mucius îl ucide pe secretar în locul regelui."
...
"Regele, în culmea mâniei, dar şi îngrozit de primejdia ce-l amenința, dădu poruncă chiar pe loc să-i pregătească şi să-i aplice torturile, dacă nu-i dezvăluie fără zăbavă despre care uneltiri îi vorbește în doi peri și-l amenință în toate chipurile. Atunci Mucius i-a spus următoarele: "Aceasta o fac pentru tine. Privește ce puţin preț pun pe trupul lor acei care caută să se jertfească, arzând în viață pentru înalte țeluri." Și-și puse mâna dreaptă în jarul de cărbuni, aprinși pentru chinurile lui. Mucius părea că nu se sinchisește de durerile arsurilor, de parcă i-ar fi pierit orice simțire, iar sufletul i-ar fi fost de piatră."**

Postmodernismul nu perie numai valorile juste, le adună pe toate. Primii teroriști consacrați; cu acordul statului, ne parvin acum drept eroi. Admirația nu se oprește numai aici, dar exemplul dă mai departe exemplu, uneori zeii buni sau răi coboară pe pământ şi noi îi respectăm.

___________________________________________________
* Albert Camus, Carnete, pag.515, Ed. Rao 2002
** Titus Livius, De la fundarea Romei, pag.113-114, Ed. Ştiinţifică 1959

http://commons.wikimedia.org/wiki/Image:Scaevola_Porsenna_Romanelli_decoration_Louvre.jpg
Picture shot by Marie-Lan Nguyen (user:Jastrow) and released under the license(s) stated above. You are free to use it for any purpose as long as you credit me and follow the terms of the license.

luni, 15 septembrie 2008

Vladimir Sorokin - Gheaţa


D-l Sorokin mistifică ideea unei existenţe, pentru dânsul viaţa este ca o "nucă seacă", numai aleşii au parte de o viaţă din "inimă".
Într-o vreme periclitată de ideea nouă scientologică a unei lumini laice, a unei uniri cuantice; Vladimir Sorokin ne spune o poveste asemenea marilor clasici ruşi. Povestea are patru părţi, două
principale, spun eu şi două secundare.
Confuzia creată la primele rânduri ale romanului parcă nu ar fi fost de ajuns. Şi după ce reuşeşte să adoarmă spiritul cititorului în partea a doua, asemeni unei simfonii de Şostakovici ne introduce într-o stare delirantă a mesajelor, a celor ce consumă această epocă tehnologizată; suprapunând în haosul creat: "ideea de gheaţă" la comandă şi mai ales nu orice gheaţă; acea "gheaţă Tunguska" sintetizată în marile uzine ruseşti.
Cine nu a citit marile romane ale fraţilor Strugaţki va avea mici şanse să înţeleagă pe deplin romanul "Gheaţa". Pe de altă parte "Oraşul damnat" al fraţilor Strugaţki este premergător, este un ghid, o nuanţă pe care sunt sigur că d-l Sorokin a mirosit-o cu ochii minţii.
Ambele romane pomenite, este părerea mea, se termină la fel. Domnul Sorokin este mai amplu şi totodată actual, real implicat. Este vorba de un copil şi despre singurătatea lui. Cercetarea face parte din viaţa lui de mic spion în absenţa părinţilor. Dincolo în "Oraşul Damnat" copilul se joacă, undeva jos, în curte, cu alţi copii într-o vreme pe care Vladimir o pomeneşte cu lux de amănunte.
Diferenţa constă în singurătatea copilului d-l Sorokin; un "pici" al "fraţilor".

P.S. imagine by http://science.orf.at/science/news/151889
may by subject of copyright.

De ce scrieţi pe blog?



Am visat că eram puşi la cazane. Parcă eram în iad şi împreună cu alţi tineri de vârsta mea ardeam litere. Le dezlipeam de pe ziduri. Fiecare cu zidul lui. Mi-am dat seama că pe ziduri apăreau literele ca la concurs şi niciodată nu o să reuşesc să le ard pe toate. Apoi, totul a început să capete sens, am început să citesc în ordinea apariţiei şi mi-am adus aminte. Totul, dar absolut totul era scris de mine. Acolo erau amintirile mele, cecurile şi facturile, actele şi poeziile... Atunci m-am trezit. Afară venea iarna şi de la înălţimea etajului V, priveam cum la blocul vecin izolau acoperişul cu smoală. Pe blocul de patru etaje erau cazane cu smoală în care muncitorii înghesuiau ziare, cărţi vechi, manuale şi fumul amestecat se răspândea ca o molimă.
P.S. Fiul meu are cinci ani si "scrie", de fapt imită şi copiază. Pentru el asta înseamnă scrisul: o formă de creaţie în jurul "fluturelui".

vineri, 21 martie 2008

Câinele Andaluz

De fapt lanterna arăta calea câinelui; eu fiind chemat afară de o alarmă prost calibrată!
Ciudat la aceea oră să-mi ţiuie în ureche acele unde înalte ce mi-au agitat câinele.
Porni strâns în halatul meu de baie în căutarea acelui intrus ce mi-a alarmat senzorii şi căţeaua.
Drumul lung până la cea poartă de fier forjat ce dăinuia ca hotar, de secole, mi se păru o încălzire; sauna îşi făcea efectul!
Umbra câinelui era urmată de paşii lui; în spate, eu ca o călăuză, îi arătam calea, la lumina palidă a unei lanterne. Câinele vizualiza totul şi orice schimbare de teren era reflectată într-un zgomot scurt şi ascuţit.
După un timp în care el coordona mersul bun al lucrurilor, am ajuns la ceea ce se cheamă sfârşitul hotarului; un gard ostil de beton cu o altitudine de fier forjat ne închidea parcusul. Atunci am simţit nedumerirea în lesa care atingea pământul; în slaba ei tensiune; şi a lupoaicei ce venea spre mine.
Acum când povestesc, întins ca o iarbă; salvat de o secundă; nu reuşesc să rememorez amintirea!
De fapt, lupoaica m-a vânat pe mine!

duminică, 2 martie 2008

Când vulpea se preface în câine


http://www.nytimes.com/slideshow/2008/02/21/arts/0224-EMER_2.html
Photo: Shuzo Uemoto/Honolulu Academy of Arts

Pentru că nu a putut visa, prinţul a chemat toţi constructorii din ţară şi le-a dat ordin de a clădi un palat. Palat pe care prinţul îl vizita noaptea şi pe care la lumina lunii îi vedea toate imperfecţiunile construite. Cursul apei de pe lângă palat a fost diguit, cu piatră grea, apăsată cu greu în lunca ei.
Nu pedepsea pe nimeni dacă nu-i plăcea vreun zid; dacă era aplecat, burtos sau cocoşat; ci îl atingea suav cu o nuia de salcie ruptă de pe marginea râului. În urma lui doi oameni îmbrăcaţi în negru, cu ochi iscoditori ieşiţi de sub năframă, cu două topoare imense izbeau cu putere ce atingea nuiaua prinţului. Prinţul privi în spate cum cădeau ziduri, parapete, ferestre...
Pentru că nu a putut visa, prinţul îşi petrecea noaptea inspectând construcţia şi obosit de atâta umblat se întinse sub o salcie de pe marginea râului. Râul îi fură nuiaua otrăvită, lăsată din mâna obosită.
După ani de zile prinţul visă: scurt! Când mâna căzută, atinse apa rece se trezi. Trezirea bruscă îi aminti visul. Visul aşteptat poate, visul decapat de pe suprafaţa apei; numai spumă...
"Fusese chemat ca om de rând, umil zidar, aplecat slujbaş al unui prinţ, pe al cărui domeniu el îşi avea coliba. Fusese chemat pentru a vedea dacă un zid din spatele unui grajd ce dădea să cadă, mai putea fi salvat. El a spus că nu!
A fost biciuit cu o nuia de salcie subţire şi grea, ce lăsă semne adânci până în suflet. Apoi peste două zile zidul căzu şi omorâ zidarul ce se chinuia la poalele lui să-l întărească. Când cineva ţipă,..." el se trezi şi privi nuiaua cum se lupta cu valurile, cu spuma apei.
Concedie în dimineaţa aceia toţi lucrătorii, cu tot cu arhitecţi şi maiştrii.
În douăzeci de ani, el cu două perechi de ochi iscoditori termină palatul din imagine.
Totul este o poveste, este adevărat, dar prinţul a fost primit de Budha, cel care a văzut "mortul"!

sâmbătă, 1 martie 2008

Mamam

M-am sprijinit de scaun, între degetele mele ardea un lemn.
- Aşa este, ai vrut să fiu lângă tine, dar...
- Dar ce? Ceea ce eu am nu-ţi dau, de la mine, de la tact-tu, ce mai vrei?
- ...
- Aşa cum vrei tu a mai vrut şi tact-tu!
- Cum adică?
- Să plece la oraş, la şcoală, să se strice, să spurce familia cu visele de la oraş...
-
Aşa cum nu mai lăsat pe mine; i-am răspuns de la uşă şi am mai privit odată camera din spatele ei.
Am mai privit odată copilăria pierdută între sobă şi patul înalt, pat de care te puteai rezema ca să priveşti lumina care se juca pe tavan; lumina ce scăpa prin uşa sobei. Pat de unde primeai primul căldura lemnelor înghesuite în sobă.
Am realizat că mama era atât de aproape de mine încât nu mai aveam loc să merg înainte. De fapt, înainte era camera unde am crescut... înainte era copilăria mea. Atunci pentru prima dată în viaţă am înţeles că înapoi era viitorul meu.
Viitorul meu era să mă întorc şi să ies pe uşă!

miercuri, 27 februarie 2008

SATORI


O legendă spune că era odată un pescar care urmărindu-şi nada, nerăbdător, fu prins de ploaie. Numai închipuindu-şi ce pradă mare avea în undiţă înfruntă cu un mare stoicism ploaia. Timpul era numărat de stropii de ploaie ce cădeau neîncetat în jurul bărcii, iar el cu o mână ţinea firul spiralat pe antebraţ şi cu cealaltă arunca apa din barcă cu o cană. Asemeni cu "bătrânul şi marea", tânărul nostru tânjea la o glorie, la o mistificare pe care numai Hemigway i-o putea împărtăşi, dar nu era aici.
Apa se umflă şi atenţia lui orientată, nu băgă de seamă învolburarea ei.
Ploua neâncetat. În aval micul baraj ce forma lacul se încovoie şi plesnind cu un muget ce acoperi pădurea se porni la vale.
În cîteva minute ajunse în depresiune şi acoperi două sate.
Lacul se goli ca o găleată cu fundul găurit şi în amonte pescarul nostru ajunse pe fundul lacului, neaşteptat.
La o distanţă imensul peşte se zbătea printre stânci, era doar o treabă de mişcare ca să-l omori.
Atunci interveni iluminarea (satori), pescarul părăsi barca pe jos, fără a avea ştiinţă ce s-a-ntâmplat şi se călugări.

image by
http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Satori.svg

duminică, 17 februarie 2008

Auction

Citi ziarul.

Un articol scurt de cafenea, ceva de artă; o licitaţie.

Restul era recesiune, cifre, grafice: dogme economice.

Uită să ridice restul de pe pult, împachetă ziarul în forma iniţială şi mulţumi vânzătorului.

În spatele lui oricum nu mai era nimeni. Pe o „distanţă” de-o jumătate de oră nu mai era niciun client. Redactă în gând două fraze pe care le întâlnise printre rândurile articolului citit, reluă sub o altă idee licitaţia, apoi mulţumi din nou, repetitiv din cap.

Uită să ridice restul de pe pult, dar apucă ziarul! Îl săltă sub umăr, trase cu cotul în spate şi îşi aranjă gulerul cu cealaltă mână. Când ieşi grăbit, clopoţelul rămase blocat; suspendat. Probabil rugina, nu uzura!

Acasă îşi alese un paşaport şi chemă grăbit un taxi.

Acasă îi deschise uşa nu soţia, nu copii, ci o gardă de corp. Urcase scările fără zgomot şi un singur gest îl remarcă însoţitorul. Acesta de fapt îi chemă un taxi!

Nu valiză, nu bagaj, doar un carnet de cecuri; era cardurilor încă nu era chemată.

Nici nu zburase, din cauza vremii un feribot, cu alţi 300 de pasageri îl transportase peste Canal. Nu era o invazie, dar de fapt toţi aceşti 300 reprezentau licitatori, sau persoane ce doreau să liciteze. Nu era o bătălie, era un congres de aptitudini; o chemare într-o întrecere pecuniară. Scopul era să nu pleci cu mâna goală, nu conta ce ai licitat, ci ce ai câştigat. Moartea era simbolică, dăuna progresului financiar personal. Să nu poţi câştiga ceva la această licitaţie dădea rău, moartea afacerilor şi a bursei se traducea prin artă.

Nici un gând nu zburase, totul era îngrămădit în doi litrii de creier, ca într-o trecătoare obturată: în spate muntele, în faţă duşmanul.

Ploua dincolo.

Dincolo însemna un alt buletin meteo. Locul era cunoscut şi nu era prima dată aici: aici unde am ajuns!

Hotelurile au deschis registrele, adunate erau la 300 de semnături, cineva probabil lipsea!

A doua zi, aceşti 300 nu mai erau singuri, adunaţi grăbit, într-o alegere bazată pe instinct. „Mă duc Eu, sau îl trimit pe El! O face El sau Celălalt! Care dintre noi, acum ar fi mai bun pentru asta!”

Erau aşteptaţi, pe trepte, printre coloane, pe coridoare, toţi îşi făceau plăcută prezenţa printr-o politeţe excesivă ce trăda nervozitatea licitaţiei ce se apropia.

Într-un domino al ofertelor, un singur trădător şi toate ofertele cădeau, de fapt era atât de complicat.

Afară trecea vântul şi ploia încetase de dimineaţă. Printre maşinile negre, vântul aduse frunze, văduvise crengile arborilor de prin parcuri, şi deveni o culoare: gri... praf!

Un ciocănel vesti culorile şi vocile ce le mirau; roşu era la modă. Aplecat: cu urechile ciulite doar: aştepta doar clipa, când ar fi putut ataca; ca o felină ce asculta vântul ce aducea veşti.

Umerii reacţionară primii şi apoi antebraţul ce purtă numărul, iar de fiecare dată într-o oboseală perpetuă braţul nu înceta să se ridice, apoi îl odihni la porunca minţii!

Din nou ridică numărul ca un stindard, ce de data părea să vestească victoria. Un Guarnieri, o violă (nu o vioară), apretată în roşu, cu corzile negre şi cu un miros de mobilă veche!

Din nou nu lăsă nici un vis să-l rătăcească; licită orb pentru colegi, „apără” un candelabru, flancat de doi prieteni şi cedă atunci cînd primi semnul.

Din nou se aplecă, invizibil, pentru a culege ceva dintre pantofi; un program, o invitaţie, o reclamă. Din cot o înghesui în buzunarul vestonului, mototolită şi aşteptată de-a fi citită!

Brusc se ridică, salută scurt de după ureche şi se întoarse; spre ieşire.

O regulă spune de a fi vizibil în artă, dar în cazul nostru dispariţia rapidă din sală nu dăună "sănătăţii artistice"!

O regulă spune de a fi supertiţios în artă, acum biletele de avion erau rezervate şi nu conta niciun eveniment pentru a opri mersul acţiunii.

Oricum ar fi fost din cauza unei erori de balizaj, avionul rată pista la aterizare; noaptea, cu ceaţă şi oboseală. Avionul se răsturnă şi prins în centură cu scaunul peste cap, simţi durerea unei strângeri perpetuee, de parcă era clientul lui Procust; când cedă scaunul, capul lui se aplecă şi gâtul pocni ca o scobitoare.

Oricum un alt avion la câteva ore decolă cun un colet spre o destinaţie estică.

La adresa respectivă un cap trapezoidal primi coletul; lung într-un sicriu de lemn învelit în hârtie cerată. Casa era în doliu şi coletul ce ascundea o violă Guarnieri fu ascuns în pivniţa de vinuri.

duminică, 27 ianuarie 2008

Clientul umil al băncii

Banca este o instituţie financiară al cărei scop este participarea mutuală la investiţii, atât pe termen scurt, cât şi lung. Partea ei de participare se numeşte împrumut. Partea ei de câştig din participare are denumirea de dobândă.
Toate acestea s-au întâmplat demult! Banca nu mai participă la nici-o investiţie, i se pare asta; cel puţin la noi în România.
Banca are nevoie de garanţii pentru a arunca o privire dezinteresată asupra investiţie tale, care de fapt este un "consum". Scopul dezvoltării proprii este consumul, sau mai nou confortul, sau visul?
De la început banca îşi arogă dreptul de a-şi schimba condiţiile când doreşte şi de aici faptul că ea nu "participă la riscul investiţiei"!
Cealaltă parte, numită dobândă; este un conglomerat de definiţii, până la D.A.E., adică dobânda anuală efectivă.
Acest D.A.E. este o însumare de riscuri care trebuiesc convertite în profit, dacă clientul este disciplinat financiar.
Altfel acolo găsim chiar reasigurarea creditului, ceea ce accidental, îmbunătăţeşte ratingul băncii sau dimpotrivă, face ca politica băncii să fie mai restrictivă şi binenţeles cu o dobândă majorată.
Tot în D.A.E. găsim un pui mai mic, numit EURIBOR, altă dobândă; care salvează banca de anumite "certuri" ale monedelor în privinţa cursurilor acestora la bursă. Deja este prea mult şi restul nu mai contează. Contează clientul care cu capul pătrat ce îl are, semnează hipnotizat de degetul "deştept" al băncii, în timp ce aceasta nu conjură!

P.S. La Societe Generale se mai inventează ceva; riscul de a lucra în risc!

imaginea aparţine NYT
www.nytimes.com/2008/01/27/weekinreview/27morgenson.html