marți, 31 mai 2011

Furtul unui cuvânt



Celei C


Am furat un cuvânt,
Lipsa lui a rămas neobservată-n cânt.


Alte cuvinte s-au strâns în jurul minţii mele,
Au înconjurat-o, învârtindu-se în jurul ei ca nişte iele.


Mi-au somat gândurile ca să-l eliberez pe cel care,
fără de care, ele nu pot să fiinţeze.


"Dragostea" mi-a înşelat toate iubirile, şi-am rămas singur.
"Dor"-ul mi le-a-ntors de fiecare dată, ca să ard mai tare, desigur.


"Visul" m-a indus în eroare, ameţindu-mi mintea, stârnidu-mi confuzii.
"Durerea" m-a strâns pocnindu-mi măselele, vuind în urechi, bulbucându-mi ochii.


Aşa am ajuns ca o paiaţă,
Toate acestea pentru a elibera cuvântul "viaţă".

Lumea lor


Lumea scufundată între bujori albi, un dinozaur galben roteşte globul astfel încât un soare aflat de după perdea să dea lumină (soarele nu se vede în imagine) !


Cam aşa-i visul nostru. Dar această lume, de fapt imobilă, stagnantă, absentă la orice mişcare de rotaţie moare încet şi de fapt nu moare ea ca fiinţă, ci spiritul ei moare, ca nefiinţă.


« Când un şoarece vede trecând un liliac, exclamă: "O, un înger!" »
Michel Tournier, Jurnal extim, Humanitas, 2009, pag.89 mij

luni, 30 mai 2011

Setul de amintiri



« Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers. Choose good health, low cholesterol and dental insurance. Choose fixed- interest mortgage repayments. Choose a starter home. Choose your friends. Choose leisure wear and matching luggage. Choose a three piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing sprit- crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing you last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked-up brats you have spawned to replace yourself. Choose your future. Choose life... But why would I want to do a thing like that? »
Trainspotting
_____________________________________________

Un ataşat cultural al unei ţări estice europene, cu o diplomă pe care cerneala era încă străvezie, intră într-un magazin de electronice din Kuala Lumpur pentru a cumpăra un aparat de fotografiat.
Un pitic cu ochii mai laţi ca nasul, îl întreabă într-o engleză stricată:


- Ce vlea domnu'? putem arişice să oferim!


Acest masterand proaspăt, picat ca fularul chinezesc pe faianţa italiană, privi la raftul ce se înălţa kilometric deasupra piticului, căutând o anume marcă japoneză, momentul când ochiul săgetă obiectul, puse braţul pe capul vânzătorului indicând direcţia:


- Acesta!


Fără a clipi, ca o bufniţă, micul malaezian se întoarse cu spatele într-o clipă şi urcându-se pe rafturi ca o maimuţă dădu jos aparatul dorit.


- Doliţi setu' de amintiri?


- Poftim? întrebă mirat tânărul


- Doliţi să pultaţi cu tine şi setu' amintirilor?


-Da, da, răspunse automat şi încurcat acest cumpărător neavizat asupra modului în care se face comerţ în Asia de Sud-Est.


Urmară minute în care vânzătorul, ce se dovedi a fi chiar patronul micului stabiliment electronic, dădu comenzi scurte din cauza căreia apărură alţi pitici, mai pitici ca el, care aranjară repede într-o cutie o altă cutie ce reprezenta obiectul.


- Degilăm?!


- Poftim?!


-Dedesgilăm, ca să vedeţi conţinutul?! întrebă din nou patronul în postura unui vânzător prea amabil pentru a fi şi deştept.


- Nu, nu este nevoie, am încredere! returnă reţinut tânărul masterand (în istorie cred!)


- Atunci setu' amintirilor cum facem? reveni din nou prea politicos vânzătorul.


- Facem, facem! introduse intenţionat pasivul ataşatul cultural al ambasadei unei ţări est europene, mai degrabă pentru a nuanţa dialogul!


Atunci, cu mişcări precise, piticul malaezian desfăcu paralelipipedul cartonat, scoase camera de acolo, o aruncă unui alt pitic şi acesta dispăru. Când apăru, mai vesel ca niciodată; deja scos din sărite, turistul nostru dădea semne de plecare, dar totul se aranjă cu o memorie şi cu o geantă potrivită pentru aparat, gratuit din partea casei.


Pe noi nu ne mai interesează acum preţul sau dacă ataşatul cultural a fost tras pe sfoară sau nu, cert este că pentru a fotografia "Casa Parlamentului", "Turnul Kuala Lumpur", "Putra World Trade Centre" a trebuit să schimbe memoria aparatului, cea oferită standard fiind prea mică ca şi capacitate. În camera de hotel, căci încă locul în ambasadă nu fusese bine stabilit, revedea locurile prin care hălăduise toată ziua şi nu mare îi fu mirarea când constată şi alte poze, pe care el doar bănuia că le cunoştea, intercalate cu acele minuni arhitectonice din capitala Malaeziei. A hotărât că este prea obosit pentru a identifica starea confuză în care se află şi a rămas pentru a doua zi să studieze cu luare aminte imaginile ce acum i se păreau nelalocul lor, nu neapărat necunoscute.


Totuşi, a doua zi, după ce descărcase imaginile, se prezentă din nou la magazin, ca să le arate şi patronului, prin asta să dovedească confuzia, şi mai mult chiar nedumerirea, căci preţul ca atare nu fusese ieftin aşa cum se aşteptase şi acum era bulversat că-i par fotografii pe care nu le făcea.


- Ăsta e setu' de amintili, la fiecare poză pe care o faci o alta apare din proplia ta amintire, şi apoi privind ecranul LCD al dolsalei apalatului, reluă vesel: Aici tu la bunici, ăla mic eşti tu, asta pentru că ai foto' înainte un bunic cu un nepot...


Privind buimac, personajul nostru se recunoscu într-adevăr, mai privi chiar la livada de peste umărul bunicul şi văzu acele cireşe de mai nemaipomenit de mari, bângui ceva şi plecă cu aparatul de fotografiat în dorinţa deja ştiută de a poza ceea ce el de mult poate căuta.


La o intersecţie, un motoscuter îl agăţă, cazu şi îşi pierdu cunoştinţa. La spital întrebă tot timpul de aparatul său de fotografiat; nimeni nu ştia nimic. Mai târziu căută acel mic magazin de electronice pierdut în marile bazaruri din Kuala Lumpur. Îşi pierdu slujba diplomatică din cauza absenţei prelungite. Găsi ceva de lucru ca traducător, trasă o hartă amănunţită a oraşului şi nota zilnic pe ea drumul efectuat. Acest bătrân şi acum mai caută magazinul care vinde aparate de fotografiat "cu setu' de amintiri" inclus în memoria dată ca cadou.

vineri, 27 mai 2011

Moartea eleganţei




Exemplele atribuite eleganţei au fost tot timpul subiective. Eleganţa, ea însăşi un atribut însemnat al frumuseţii, a stârnit controverse. Dacă este aşa, atunci subiectivismul acesteia provine tocmai din cauza frumuseţii. Ce-i frumos este elegant! Atât de bine ne arată această afirmaţie elogiul artistic adus creaţiei umane încât ceea ce s-a creat în domeniu imaginii, al artelor, este chiar depăşit de ceea ce s-a creat în domeniul ştiinţelor exacte: eleganţa cu care se rezolvă anumite teoreme din matematica înaltă excită minţile savanţilor, la fel ca mersul elegant al unei femei frumoase. "Ai luat o notă maximă la programarea în C datorită eleganţei algoritmului care traversa simultan n - matrici într-aflarea acelora ce nu suportă inversa ei."; mă completează o voce de student.


Eleganţa se află în zborul libelulei, în căderea frunzei sau chiar în mersul pisicii, omul imită exuberant, fără să-şi dea seama, toate cele care le vede. Am întâlnit oameni ce ridicau mâinile spre soare, dar nu toţi aveau eleganţa de-al face pe acesta să dispară în umbra palmei: odihna ochiului. Marile case de modă aruncă în acest joc al seducţiei tot ceea ce poate face ca ochiul să se mire, să fie uimit, să obosească în dorinţă şi totuşi deseori lipseşte eleganţa; lipsa poate nu se datorează creatorului de modă, poate nici modelelor ce defilează "a la marche du feline", a genunchilor aruncaţi înainte, a mersului în X intenţionat, toate par a fi nevinovate în dauna eleganţei.


"Avionul nostru de luptă este elegant!" îmi şopteşte generalul, prin binoclu văd cum o superbă lebădă de metal stă vertical, câteva secunde, acele sute de clipe după care cade cu ciocul înainte, aerul pare că doreşte alunecarea.
"Este superbă mişcarea!" exclam eu.
"Este elegant avionul!" repetă generalul.


Ministrul participă la inaugurarea unui nou model de autoturism. Fiind prea repede pus în fabricaţie, graba proiectării, cea a fabricanţilor, autoturismul nu răspunde întocmai la toate cererile şoferului.
"Dar este măcar elegant!" încheie ministrul.


În toate cererile acestei civilizaţii, "elegant" apare deja masculin, interesul pe care femeia îl are depăşeşte elegantul, atacă poziţia, cuvântul, retorica, comanda...


Slavă Domnului, că văd încă femei elegante, adolescente care printr-un gest reuşesc -fără să vrea, să ridice chipiile poliţiştilor, babe care se îmbracă asemeni unor contese, plutesc parcă prin parcuri, slavă Domnului că eleganţa supravieţuieşte, dar nu ştiu pentru cât timp.


Am surprins anul trecut infailibila eleganţă într-o gară turistică din Grecia, zona muntoasă era foarte apropiată de vârfurile munţilor Pelion. Acolo a avut loc nunta aceea, a zeiţei Thetis -cea cu picioarele de argint, cu regele muritor Peleu, dragostea lor avea să de-a naştere eroului Ahile. În acea prea-elegantă nuntă, zeiţa discordiei -Eris, a aruncat mărul de aur, zeiţele prea-elegante l-au dorit şi de aici un întreg război.


Am privit la fata care citea cartea, poziţia ei, deosebit de elegantă nu încetează să-mi dea speranţe.

joi, 26 mai 2011

Mesajul societăţii contemporane





Cei mai subtili în arta fotografică se aruncă în portretistică, mesajul uman este foarte clar, reclama posibilă a chipului se poate balansa între frumos şi urât; fugar, răzleţ şi, static, adunat.


Felul în care nu mai putem să ne întoarcem la statuia antică, vitraliul medieval sau pictura renascentistă a fost explicat de Pollock foarte clar; trăim vremuri atomice, vremuri de viteză, semnele contemporane sunt peste tot, astea ne atrag acum atenţia.


În cazul de faţă, în imaginea de mai sus, culoarea verde a semaforului din stânga ne arată că este voie; să trecem, să înaintăm, să povestim. Puţin mai la dreapta un ceas ne arată ora, timpul care ne grăbeşte tot timpul, pentru şoferi mai avem pătratul galben pus pe colţ, -deasupra oarecum a ceasului, semn care ne arată "drum cu prioritate". Stâlpii de iluminat, ca nişte cobre în momentul atacului, poate prea drepte, ghidează privirea. În partea dreaptă mai jos, avem antene mari de comunicaţii prin satelit, se văd şi ghidurile de undă aflate în faţa suprafeţelor parabolice.


În mijloc este femeia ambivalentă, cea care se naşte fecioară şi ar dori prin asta să-l pedepsească pe bărbat. Nu cred în scopul acesta, dar valorific doar imaginea de dragul povestirii. Priviţi cu atenţie toată poziţia ei, la felul în care toate calităţile feminine sunt puse în valoare, puţin mai mai sus în spatele ei, a acestei madone moderne, se văd picioarele celui crucificat pictat în mijlocul unui vitraliu.


Bătea vântul, nori aruncaţi pe cer şi plopi care se înclinau arătau direcţia vijeliei. Lumea insensibilă la creaţie mergea înainte, după verde vine roşu şi noi ne oprim.

miercuri, 25 mai 2011

Poarta


După această poartă Marele Scriitor plânge. S-a trezit de curând şi regele nerăbdător cere o lucrare, o evocare a vremurilor sale. Somnul prea lung l-a lipsit de realitatea fecundă, absenţa acesteia -a realităţii şi visul ce-a cucerit raţiunea îl pune pe Marele Scriitor să trăiască lipsa notei originale. Ar scrie ceva, dar de fiecare dată îşi aminteşte ceva. Regele, dornic peste măsură, vrea ceva nemaîntâlnit, o epopee -dacă se poate, un cânt care să scoată din umbră regatul său. Ţările vecine să fie pe cât surprinse pe atât invidioase de descriere, de starea culturală a locuitorilor, asta de fapt ar arăta nivelul de bunăstare, de fericire.

Marele Scriitor plânge de câteva zile, nimeni nu are voie să deschidă poarta până când acesta nu va ieşi în faţa ei cu manuscrisul, câţiva trecători se mai opresc din când în când, trag cu urechea, aud câteva sughiţuri, ridică din umeri şi pleacă, ei nu ştiu de porunca regelui, se ştie doar că nimeni nu are voie să-l deranjeze.

Dacă cineva ar avea curajul să intre şi să-i arate, prin poarta deschisă lumea de afară, să-i povestească de oamenii care trăiesc după poartă, de visele lor -aşa este că şi ei au vise, de dorinţele lor - mai ales, sigur ar avea ce scrie. Dar lucrul acesta nu se va întâmpla. Totuşi oamenii sunt curioşi şi zvonul circulă, regele nemulţumit pleacă urechea la sfaturile care mai de care, curioase şi exotice ale dregătorilor.

Unul dintre sfaturi se referea la elefanţi, acele minunate pachiderme purtătoare de fildeş. Trasează ordinul prin care se va importa fildeş în cantităţi masive. Se va construi un turn din acest material şi acolo în vârful său va exista o cameră fără ferestre, cu lumină naturală venită din tavan, filtrată minunat prin geamuri polarizate, confortul implementat va depăşi orice limite tehnologice atinse vreodată de cineva, acolo îl va muta pe Marele Scriitor; pentru a scrie.

marți, 24 mai 2011

Retorta

Împăratul primi un cadou, cei de la Jena l-au trimis într-un butoi gol de vin, aţâţat de gândurile marii ştiinţe nou apărute, ordonă repede deschiderea butoiului; găsi în butoi o imensă retortă din sticlă. Se bucură ca un copil, o şterse personal cu o bucată de blană, o aşeză în bătaia soarelui de dimineaţă şi privi în ea; văzu elixirul vieţii.

Pusă în umbră, retorta îi arătă chipul cum se plimbă se suprafaţa curbă, reflectarea îi arătă de cele mai multe ori hidos faţa, dar împăratul nu se supără din asta. Luă retorta ca pe-o lebădă şi coborî în adâncurile Castelului, jos, la furnal, soluţia lui apoasă din urină de cal ajunse ca o pastă lucitoare pe care calm o amestecă un slujitor cu un imens polonic, privit mai de aproape se părea că slujitorul doarme în mişcarea sa repetată de mii şi mii de ori. Un orologiu mare arătă orele prânzului, toată dimineaţa împăratul Rudolf şi-o pierduse în fabricarea unui stativ metalic pentru retorta sa. Spre dupămasă, un alt slujitor vărsă cu grijă leşia grea în retortă, cu lingura; de celălalt slujitor nu mai ştim nimic.

Cărbuni încinşi, fără flacără, erau puşi cu grijă în vatra de sub retortă, un tub de cupru lega gâtul subţire, gât ca al unei lebede, de un horn pe care, în seara ce veni repede, vapori roşietici se aruncau deasupra Castelului. Luna privi mirată la micul vulcan, ici colo o culoare albă, vie, se arunca sus de tot spre ea, apoi dispărea.

Înainte de fiebere împăratul îşi aminti că avea un oaspete la masa de seară, urcă repede treptele lipite de zid, în ritmul paşilor săi ordine scurte au fost aruncate asupra asistenţilor; să nu insiste cu fierberea prea rapidă, să-l cheme deîndată ce solidele vor apărea, să aibă grijă de retortă...

Îl întâmpină pe Kepler la timp, acesta neliniştit, credea că nu avea să fie primit la Castel: nici un zvon nu poate fi lipsit de urmări. Savantul plecă liniştit urechea la exuberanţele împăratului, în mintea lui acuzaţiile Inchiziţiei dispăreau, putea chiar să-i explice poziţia sa faţă de cerc şi elipsă, poziţie ce se reflecta asupra mişcării planetelor, asupra întregului Univers; deja respira greu, chiar tuşea. Împăratul nu-l întrerupse, gândul său zbura în noapte, afară deja întunericul acoperi Castelul. Apoi brusc se trezi şi-l asigură pe Kepler de protecţia sa, catolicismul era speritoarea duşmanilor săi politici, nicidecum a celor savanţi, ca el, nu?! O clipă vedea retorta cum fierbea, prea mult şi prea tare, brusc o lumină albă căzu spre râu. Şi Kepler o văzu!

Îl eliberă pe savant şi alergă în salonul privat, de acolo intră într-un dulap, mai departe pe un hol, apoi scări, multe scări. Când ajunse în subteran, deasupra arcelor ce susţineau chiar Castelul, văzu jos pe asistenţii săi zvârcolindu-se ca nişte şerpi loviţi de coasă. Mingiuţe de foc alb apăreau pe corpul lor, retorta coborâse pe trepied, topită parcă, ca un stomac de vacă, golit pentru a fi curăţat. Găurile prin care flăcările acestea invadau oamenii erau evidente. Toată imaginea de coşmar îl tulbura peste măsură.

Împăratul Rudolf al II-lea descoperise fosforul şi nu ştia, nu putea să conceapă ceea ce i se revelase. A doua zi dădu ordin să fie curăţat imensul laborator, imensa retortă fu aruncată în Vltava şi astăzi bucăţi de sticlă, la mari inundaţii, se înfig în picioarele podurilor, acolo strălucind iau legătura cu Luna, în acele nopţi verifică principiul lui Kepler asupra acelor arce de elipsă ce dau arii egale.

Syd Barrett (Pink Floyd) - Bob Dylan Blues



Got the Bob Dylan blues
And the Bob Dylan Shoes
And my clothes and my hair's in a mess
But you know I just couldn't care less

Goin' to write me a song
Bout' what's right and what's wrong
Bout' god and my god and all that
Quiet while I make like a cat

Chorus:
Cause I'm a poet
Don't ya know it
And the wind, you can blow it
Cause I'm Mr. Dylan, the king
And I'm free as a bird on the wing


Roam from town to town
Guess I get people down
But I don't care too much about that
Cause my gut and my wallet are fat

Make a whole lotta dough
But I deserve it though

[From: http://www.metrolyrics.com/bob-dylan-blues-lyrics-syd-barrett.html]

I've got soul and a good heart of gold
So I'll sing about war in the cold

Chorus (see above):

Well I sing about dreams
And I rhymes it with seems
Cause it seems that my dream always means
That I can prophesy all kinds of things

Well the guy that digs me
Should try hard to see
That he buys all my discs and a hat
And when I'm in town go see that

Chorus (see above):

Read more:
SYD BARRETT - BOB DYLAN BLUES LYRICS
http://www.metrolyrics.com/bob-dylan-blues-lyrics-syd-barrett.html#ixzz1NHX4Kvtu
Copied from MetroLyrics.com

luni, 23 mai 2011

Citindu-l pe James Joyce


"- Trebuie rescris Ulise, recopiat, retransmis, reemancipat, reeşapat, re, re-re,  în cele ce urmează azi!"...
                                                        pe urmă bătrânul plecase, a avut ce-a avut de spus, poarta s-a opus, dar vorbele sale, începute încă de pe trotuar, înainte de-a urca treapta porţii, au fost auzite numai de ziduri.

Copilul din leagăn auzi cuvintele numai în minimul distanţei pe care leagănul îl avea cu zidul străzii, acel zid de pe partea cealaltă a căii pavate cu piatră.

"- Trebuie Ulise, reco, reta, rema, repa, re, azi!"

Eu de sus, privind la toate acestea, neştiind nimic din dialog răsuflam în mintea mea, la fiecare fotografie memorată  mă exprimam mie însumi cu da:

"- Da, da, da-da, dada, dadada!"

În acest limbaj dadaist, nedescoperit de mine, răsuflat de-un conştient ce bătea din aripi, am perceput întrebarea. Marea întrebare spune aşa: "De ce TU privind la toate acestea ţii neapărat să le scrii?"

Pentru că şi Kafka a scris asta: "Cînd nu scriu sunt pierdut...", iar eu sunt aici, în, pe, deasupra, celor pomenite de K.

- Atunci "recompune-mi" mişcarea, zise din nou vocea!

- Mişcarea este călătoria, am răspuns eu!

- Atunci "retransmite" mişcarea, urmă în urma răspunsului meu vocea!

- Balansul, mişcarea între dorinţă şi putinţă, între a vrea şi a putea, mai departe, atunci când vei putea vei puţii!

- Eşti şugubăţ din fire, atunci o să te "remaiem", să-ţi ardem corola, să-ţi oprim creşterea...

- Fie "reparaţi-mă", să terminăm odată, prea multă mişcare, acest dute-vino suprarealist nu rezolvă nimic.

duminică, 22 mai 2011

Pasărea din mintea omului tânăr

Praga, Vyšehrad - monument funerar

Păsările simbolizează inaccesibilul aerian şi, 
prin lărgirea metaforei, 
a imposibilului şi himericului.
George Călinescu, Estetica basmului

Există un zbor al omului, necunoscut lui, bănuit doar de cei puţini, zbor pe care îl face o singură dată; zborul spre moarte. Dar nu toţi fac asta, de aceea acum vorbim de lucruri care se petrec aievea.

Acest zbor este dat de-o pasăre măiastră ce se află în capul omului, care spărgându-i mintea prin zbaterea ei îl supune unor cazne inimaginabile şi singurul mod de-a scăpa este de-a zbura alături de această pasăre măiastră. Există un timp provocat, o suprapunere, prin asta o confuzie, timp în care pasărea măiastră, pe care cei foarte puţini dintre noi o au în mintea lor tremură în oul ei, se naşte. Atunci mintea acestui om devine ca un briliant, incasabil la toate preconcepţiile, mentalităţile, superstiţiile, religiile care tâmpesc omul obişnuit în cursul vieţii lui, mintea înfloreşte împreună cu creşterea aripilor, devine cum ar spune medicii, o minte de geniu.

Primul care a sesizat valoarea păsării măiastre a fost Brâncuşi, nu l-a interesat atât de mult povestea, căci în poveste omul pune stăpânire pe pasărea fabuloasă, care are un cântec sacru -justiţiar. Limitele poveştii sunt şi limitele omului, povestea scrisă invers devine sculptură -toată seria de reprezentări artistice ale păsării. Brâncuşi a căutat materiale diverse pentru sculpturile sale, metalul fiind la un moment dat preferat în dauna pietrei sau lemnului, cele două din urmă fiindu-i dragi pentru că îi aminteau de acasă, de Jiu.

Pasărea măiastră din metal are exact dorinţa sclipitoare din mintea tânărului, care odată convins, singur convins, de starea genială în care se zbate visează să scape. Puţini au asemenea păsări în capul lor, sunt sigur că şi Brâncuşi o avea, a lui fiind din piatră, îngheţată la un moment dat de răcirea forţată a  lavei creatoare a artistului.

Eroina de pe Jiu şi ea a avut o pasăre măiastră, curajul nebunesc a Ecaterinei Teodoroiu nu putea să fie susţinut de-o fiinţă obişnuită, aici bănuiesc doar că pasărea era din lemn, poate fag sau arţar, înălţime sau plenitudine. Războiul poate a fost o coincidenţă în care Ecaterina a zburat odată cu pasărea ei, exista un neastâmpăr al firii ei.

Astăzi o ştire mi-a tulburat după-amiaza. Ştire venită tot de pe Jiu şi tot despre zborul unei fete, zbor spre moarte; zbatere necruţătoare a metalului păsării, o pasăre măiastră din metal strălucitor ce orbeşte pe oricine.

Pedepsiţi amintirile


celor ce osândesc trecutul

Această scrisoare nu a mai ajuns la destinatar, expeditorul: verişoara Doamnei M, aflată din cauze imprevizibile în Estul Europei scria grăbită acesteia - Doamnei M, scria a doua zi după ce ajunsese în capitala ţării. Începuse cu un motto personal "celor ce osîndesc trecutul", caligrafiat cu grijă, rotund, puţin tremurat, ca pietrele negre de pe fundul unui părâiaş moale, foarte limpede.

Cei mai mulţi contestă veridicitatea acestei scrisori, recopiate în fapt de către secretara Doamnei M în urma dialogului pe care aceasta l-a purtat cu verişoara ei la aproape treizeci de ani de la acele evenimente. Evenimente petrecute disparat, cu totul dezordonat, aparent justificate, culminând neprevăzut cu Legea care Pedepseşte Amintirea.
Cititorul trebuie să aibă răbdarea în a parcurge citatele fără să le găsească vreo legătură, dispararea lor se datorează numai notării şi punctării celor mai importante impresii şi fapte.

"Am ajuns în Capitală poate prea repede, avocatul ocupat cu efectele moştenirii lipsea, aşa că sunt prinsă la un sfârşit de săptămână de lună mai în această ţară puţin cunoscută mie. Voi încerca să văd câteva muzee, să mă plimb prin parcuri, să observ şi să citesc cât mai mult."

"Nu ştiam că duminica ce va veni, va fi un referendum, lumea era chemată să voteze, n-am înţeles prea bine scopul, totul era în legătură cu apariţia unor noi instituţii care să conducă în partea lor mai bine şi mai repede ţara, lucruri impuse şi din extern după spusele unora."

"Chiar cu câteva luni înainte de venirea mea, conducătorul acestei ţări a condamnat trecutul, l-a luat precum o pasăre, mică, din acelea cântătoare şi fără a se uita la pene sau gheare, cioc sau lunga-i coadă a înghiţit-o; "acesta a fost trecutul ţării mele" ar fi zi l-a sfârşitul alocuţiunii.
Venise o modă cu totul şi cu totul specială, oamenii au început să scrie şi să discute, să apară la radio şi în ziare cu lungi dialoguri care condamnau - prima dată anumite stări sau fapte, până când în ziua venirii mele, am văzut indivizi care strigau chiar pe stradă să fie pedepsiţi cei care au profitat de trecut, trecutul. Mai târziu, când am cerut din partea celor apropiaţi mie lămuriri, mi s-a spus că era vorba de cei care au fost conducători sau au avut funcţii înalte, sau au colaborat cu respectivul regim din trecut şi atunci m-am mai liniştit."

"Prin librăriile deschise am putut citi în alte limbi decât cea a ţării în care poposisem de curând, traduceri ale unor eseuri, lungi compilaţii filosofice ale celor ce explicau modul în care un trecut defectuos afectase această ţară, europeană dealtfel. Am putut astfel să citesc şi să fiu martora naşterii -chiar fie ea greoaie, a unei noi mentalităţi, care mi-a tocit inteligenţa."

"Am privit la lungi manifestaţii ale unor grupări care nu mai doreau să muncească din cauza trecutului, ei fiind victimele, dar nu toţi, dar cei mai mulţi fiind rude apropiate, de partea cealaltă erau cei care condamnau puterea care nu este în stare să conducă prezentul."

"Am cunoscut nişte curatori la un muzeu nou construit, muzeu construit special pentru a condamna trecutul. Prima dată n-au răspuns întrebărilor mele, apoi după câteva priviri încrucişate, mi-au etalat o întreagă cazuistică, un întreg proces istoric, cu termeni noi, ce mie îmi aminteau de cei vechi şi lor nu. Cel care mi-a plăcut şi mi-a rămas în minte a fost de cel de « totalitarism »."

"I-am întrebat dacă în prezent nu sunt oameni care profită de situaţia actuală sau dacă există privilegiaţi ai vreunui sistem, fie el profesional sau politic, sau dacă nu sunt şi acum oameni care colaborează pe ascuns cu puterea. Răspunsul lor a venit repede şi a fost afirmativ, dorinţa lor era ca şi în viitor să fie la fel de condamnat trecutul, de aceea acum odată cu fundarea politică a instituţiei de Pedepsirea a Amintirilor, lucrurile se vor lămuri singure."

"Ţi-am scris această lungă epistolă fără a marca zilele, sau măcar evenimentele, ziua de luni mă luase pe nepregătite şi telefonul de hotel sunase dis-de-dimineaţă; avocatul se scuza pentru că plecase undeva la ţară, împreună cu un judecător de instrucţie în vederea unor probe juridice, felul că nu reuşise să mă anunţe la timp îl necăjise profund, acum dorea să termine repede totul şi să nu mă mai reţină."

"L-am întrebat şi pe avocat, curioasă cum sunt, despre evenimentele politice şi culturale pe care le traversează ţara lui; într-o limbă străină, perfectă pentru mine, mi-a explicat că ţara lui este ca un copil care nu poate încă să distingă binele de rău, sigur va trebui odată şi odată să o facă, dar acum nu poate, se autopedepşeşte, se afundă în sărăcie, uită de cultură prin mutarea macazului în discuţii laborioase despre cum ar trebuie să fie, despre cum a fost şi nu trebuie, nimic să nu mai fie ascuns, totul deconspirat la timp, toate acestea în timp ce se traversează fluviul lat al minciunii."

"Am primit prin mătuşa noastră comună o mică proprietate într-o casă minunată, ţie ţi-a trimis bani, ştiindu-te călătoare nu putea să-ţi ofere un loc, am privit îndelung fotografiile casei, arbori -castani sălbatici, ascundeau acoperişul, de sub el, două ferestre mici aruncau o lumină nenaturală asupra porţii de la stradă. Avocatul s-a jenat apoi să-mi spună că de fapt casa nu mai există şi conform unei înţelegeri -destul de obscure, între mătuşa mea şi terţe persoane, voi primi un apartament în blocul de peste zece etaje ce s-a construit între timp acolo. I-am zis să vândă repede -mi-a spus că piaţa este slabă, nu contează au fost cuvintele mele înainte de « la revedere »."

sâmbătă, 21 mai 2011

Praga - un exemplu

Am înţeles că mulţi din cei mai mulţi nu împărtăşesc punctul meu de vedere cu privire la civilizaţia (eu scriu că-i de rang înalt) pe care acum o are Praga, prin asta toată Republica Cehă !


Praga, Vyšehrad - mormânt din cimitirul de lângă basilica Sf. Petru şi Pavel

Blue freedom?

Praga, stânga spre Staroměstské náměstí (Piaţa Veche), dreapta spre Klementinum

Omul cu peştele - aici a fost probabil o prăvălie unde se vindea peşte?

vineri, 20 mai 2011

Boem - Boemia - Bohemia

Vltava - vedere din dreptul Muzeului Rudolfinium
Gândul că poţi trăi o viaţă nepăsător, neatins, nebăgat în seamă, invizibil, mi-a ascuţit tot timpul mintea, am realizat aşa existenţa confuziei - dorind, este adevărat, dorind să fiu păcălit măcar o dată. Viaţa pe care am trăit-o până acum nu mi-a dovedit asta: adept al principiilor civilizatoare, chiar beat urlam la opoziţia lenei faţă de muncă, conştiinţă şi datorie versus vis şi plutire; două medii ce nu se întâlnesc niciodată.

La Praga am fost atent, încărcat de stresul călătoriei, al timpului scurt, aşa am reuşit să surprind şi să mă surprind; nu ăsta este scopul călătoriei?

Admirând vaporaşele, atât de multe pe râu - Vltava este de două ori cel puţin mai mică ca Dunărea, am privit la barca ostentativ de singuratică ce totuşi avea o direcţie şi nu mergea în derivă. Când s-a apropiat de ţărm am urmărit spectacolul dat de cei doi ce ocupau plutitoarea.


Impresia teribilă, irezistibilă în a privi frapiera în care tolănea o şampanie cu o soră a ei, pe bancheta bărcii şi, un individ de vârsta mea sau cam aşa, servind un pahar spumos.
Pe loc, în acea clipă, am simţit cea mai mare bogăţie spirituală transmisă telepatic pe care un bărbat o poate transmite hedonistic celorlalţi, fără şă-şi de-a seama, fără să fie un promotor sau o modă a purtărilor sale, a exhibiţionismului sau pur şi simplu a evaluării în real a eu-lui personal.



Am continuat să fac poze fără să fiu invidios măcar o clipă, dar trebuie să recunosc că odată primit acest mesaj din mediul exterior, eu nefiind chiar într-un turn de fildeş, am căutat să mă bucur -telepatic sigur am transmis lucrul acesta celorlalţi, că sunt martor al acestui eveniment. Iubesc întâmplarea şi voi face negreşit toată viaţa să o întâmpin aşa cum se cuvine.


Pentru că ştiu că mulţi cititori citesc impresiile mele ca fiind total pur imaginare, vreau să-i răsfaţ cu o imagine a colegei de masă, a celei ce stătea la masa alăturată, care la rândul ei, chiar fiind din Spania, privea tot acest răsfăţ masculin. 



Viaţa din acest mileniu este de fapt o luptă continuă a stresului ce doreşte să-i suprime omului dramul de libertate pe care-l mai are, nu discutăm felul în care libertatea se pierde continuu, dar omul reuşeşte prin toate subterfugiile, păcăleli şi confuzii, stări boemice, să reducă presiunea, cei care reuşesc devin în fapt cei mai adaptabili, ultima formă de refugiu uman -adaptabilitatea; exteriorul lor - interiorul ţie!

joi, 19 mai 2011

Steaguri atârnând



Se afirmă cu tărie că în filmul lui Akiro Kurosawa, Kagemusha (http://www.imdb.com/title/tt0080979/), steagurile erau reale, la fel ca armurile, la fel ca palatele, la fel ca oamenii. Filmul luat ca valoare de muzeu devenea astfel cel mai scump film.

La Praga într-o noapte ca oricare alta, noapte caldă de mai, steagurile erau scoase la vedere pe Turnul Malá Strana, văzute astfel trecând Vltava pe podul Carol dinspre Turnul Staré Město, două cartiere poartă aceste nume, ale turnurilor şi sunt despărţie de "Karlův most" cum spun cehii la podul Carol  (Charles pentru anglofoni).

Dacă aceste steaguri erau chiar scoase din muzee? eu nu pot afirma asta, în schimb liniştea lor, ce pâlpâia uşor în comparaţie cu tumultul, şuvoiul, haosul de sub ele, mi-a dus mintea la comparaţia vremurilor, bune sau rele, steagurile o afirmau.

Lumea devine astfel, în această mişcare, lichidul eterogen al unei fiinţe care vrea, la fel ca râul învolburat, vrea să ocupe totul. Dacă ne agăţăm de vreo balustradă, şi atârnăm precum steagurile, vom privi străin acest fluid uman. Este îndeajuns să ridici ochii şi să vezi steagurile, care deasupra porţii, dau liniştea şi indiferenţa timpului.

Steagurile văd tot podul în lungul său, travers pe râu, oameni care înaintează fotografiind, blitzuri iscă fulgere, asemeni celor ce se văd şi de pe vasele de pasageri ce trec pe sub pod, lumea astfel intersectată, unii pe sus, alţi pe sub, crează de fapt singurătate. Şi steagurile ştiu ele de ce.

Mai sus, pe străzi înguste, pe trepte interminabile, va veni Castelul, acolo la intrare, două statui gigantice te opresc, de acolo începe altă poveste.

Franz Kafka a scris Procesul şi Castelul într-o atmosferă asemănătoare; Praga este oraşul unde îţi pierzi identitatea, devii (noroc că nu pentru mult timp) un rătăcit. Felul în care rătăceşti, îţi acutizează senzaţia de singurătate, strada prin zid cade peste tine, felinarul este gluga unui urmăritor, lumina acestuia este dată de ochii ce te urmăresc perpetuu. Porţi din grilaje metalice îţi lasă vederii curţi interioare care nu se mai termină, arcade cu gargui, statui ce apar la fel de singure din întuneric.


Felul în care te strecori pe aceste străzi medievale îţi miroase a existenţă umană, "m-am speriat atât de tare, că era cît pe-aici să ţip; dar judecătorul de instrucţie a fost amabil, m-a îndemnat să fiu prudentă, mi-a şoptit că scrisese pînă atunci, că-mi aducea lampa înapoi, şi că n-o să uite niciodată cum arăt cînd dorm" scria Kafka despre femeia din Procesul.

Ori tocmai aşa, Praga se vizitează cel mai bine noaptea, pe când ea -oraşul, doarme; pe străzi umblând te poţi dizolva în aerul rece acum repede devenit aşa în absenţa soarelui, luminile la fel de calde plutesc într-un fâlfâit identic cu steagurile, cele pe orizontală cu cele pe verticală, cei ce trec peste cei ce plutesc (oamenii peste pod şi sub pod)!


Lumini ce dau speranţă capătului de drum, scării ce coboară, omului ce dispare.
În final totul este pe cât se poate de real, cu valoare de muzeu.


P.S. Citatul din


Kafka, Procesul, Rao, 1994, pag. 57 sus

miercuri, 18 mai 2011

Moara de la Praga

Moara de pe Vltava, vedere în amonte, pe dreapta de pe podul Carol

În urma discuţiilor purtate, concluzia multora era că Praga are frumoase poveşti, unele sunt inedite nu numai în istoricul cetăţii, originale prin simultaneitatea evenimentelor, dar ascund adevărate drame interioare, şi ce alt oraş l-ar fi putut îmboldi pe Kafka să scrie Procesul, să simuleze un nou Sisif; stânca fiind în felul acesta întrebarea, sau cârligul, forme geometrice foarte asemănătoare, evenimente care întoarse pot să spânzure atunci ideea.

Povestea pe care am s-o scriu ar merge bine cu o muzică apreciată, Sonata Lunii spre exemplu, sau Appassionata, cineva poate m-ar contra şi mi-ar pune cârligul întors amintind de Dvořák, sau Smetana, dar eu rămân vienez de data aceasta optând pentru Beethoven.

Lucrurile nu stau atât de simplu scriind despre Vltava, o mamă urs care domol vine la vale, când are pui şi aceştia zglobii umblă peste tot, mama urcă după ei, se rostogoleşte alături de ei, calcă totul în picioare în dorinţa de-ai proteja; atunci râul umflat inundă toate insulele şi în cotul oraşului vechi loveşte stânca, podurile rămase în urmă tremură!

Moara alerga, dorinţa ei nu era plutirea, neobişnuită purtare, pentru că nu citise încă poveştile cu morile care vin pe Siret, în schimb ştia că numele secret al Vltavei este Moldova, fără nici o legătură aparentă cu ţara ce este spre soare răsare. Apa venea şi-i îneca rotirea, nivelul crescut îi domolea viteza, se năştea astfel echilibrul. Apa odată ajunsă la osie, ar fi smuls-o de acolo şi moara, ca o mână singuratică, lipsită de trup, ar fi încălecat disperat de repede ceva înaintea scufundării.

Moara în schimb a alergat pe apă, susţinută orizontal, cu gândul că va reuşi să mute debitul de sus jos. În toată această poveste vedem doar chinul sisific, al celei ce macină, când pericolul se apropie, tensiunea acestuia îi dă avans, prin asta visul! Să alergăm mai repede decât în vis, atunci trăim mai mult, reuşim mai multe, merită tot efortul. Regret nu există, poate uşor şi subţire o umbră de patimă, pe care o am şi eu povestind despre moara ce alerga teribil de repede odată cu pericolul, oare noi oamenii nu facem la fel? (cheia sol :) )

PRAGA 13 mai 2011 - Poliţia călare




Pe drumul de la gară




În faţa stadionului Sparta din Praga

marți, 17 mai 2011

Confesorium

În faţa legii stă un păzitor.
La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege.
Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre.
Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu.
„Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu."
întrucît poarta legii este deschisă ca întotdeauna,
iar păzitorul se dă într-o parte,
omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior.
Cînd păzitorul observă asta, rîde şi spune :
„Dacă te ispiteşte într-atît, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele.
Bagă însă de seamă : am putere.
Şi nu sînt decît păzitorul cel mai de jos.
La intrarea în fiecare sală stau, însă,
alţi păzitori, unul mai puternic decît altul.
Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc...

Franz Kafka, Verdictul şi alte povestiri, În faţa legii.



Regele se întorsese în grabă de la Avignon, un vis îi tulburase sărbătoarea papală; păsări, în număr de cinci, zburau deasupra podului început de tatăl său, de marele rege Carol. De fiecare dată când încerca să le numere se oprea la cifra patru. A cincea pasăre îi scăpa. Regele se întorcea în dorinţa să termine încercările schismatice ce se reflectau asupra persoanei papei, chiar dacă acum încă acestea nu erau evidente; bănuia că viitorul nu-i senin, o pătură de nori, în visul său, venea dinspre palat, ca mai apoi să acopere Praga.

Venceslav al IV-lea dorise să fie Regele Romanilor, alianţa germană prin căsătorie îi anunţa intenţia, mai mult de atât, alianţa în schisma papală -dacă era cea corectă, îl propulsa scurt în rândul primilor principi europeni; Praga -centrul Europei! Dar înainte de asta, visul în vis, era ceea ce a visat, în acelaşi timp cineva îi fura visul.

Tulburat de vedenii se întoarse în grabă, la Nuremberg, locul său de origine,  înnoptase şi aici vise rele se amplificaseră; se părea că un copil care se va naşte în numele său nu este al lui, impresia de fals oglindit îl traversă până după-amiaza. Următoarea zi intră în Praga convins că Joanna de Bavaria, soţia lui, îl înşeală.

O vânătoare dată în cinstea sa de către vărul său din Salzburg, venit şi el la Praga în preziua sosirii sale îl obosise, abia apucă să-şi vadă soţia, salutări scurte, protocolare, apoi acel preot ce-i intersecta privirea de fiecare dată când privea peste umărul ei, al Joannei şi el, preotul scruta mai abitir ca el, orizontul mulţimii; atunci când privirile se întâlneau, avea impresia că primeşte un mesaj, indescriptibil, împachetat în imaginea unor stele căzătoare, cinci la număr, a cincea o pierdea în căderea sa. Oboseala remarcată încă de pe urma drumului spre vest, îl făcu să nu bage de seamă câinele, acesta lovind cu coada pulpanele de metal ale soldaţilor de gardă, strecurându-se, sări în pieptul său plin de voioşie. Aici visul se curmă, vis visat cu ochii deschişi în care acel prelat ştia ceva, locul său peste mulţimea adunată cu ocazia revenirii sale îi amână temerile; câinele deja îi lingea faţa.

  

Visase ceva înălţător, regal; numai că în umbra braţului femeii nu era el. Atunci brusc registrul imaginaţiei îl aruncă în povestea pe care bunica lui i-o repeta aproape în fiecare seară: despre un mare rege care îşi iubea atât de mult soţia încât a cutezat să împărtăşească acest crez celui mai bun prieten -mai marele gărzilor palatului regal, această împărtăşanie se învârti de două ori în capul său, când zbură lăsă în urmă gustul trădării.

A doua zi de la sosire îl chemă pe Nepomuk, pe Jan (Ioan); vocile din preajmă îi scurtaseră dorinţa, cel care se înfăţişă era chiar cel care-l privise peste acea mare adunare din ziua precedentă. Îl cunoscuse indirect şi înainte, dar acum, parcă sub semnul unor evenimente ce se înghesuiau să vină, i se părea mai necunoscut ca niciodată, la fel cum Joanna îl întâmpinase; sau urmele unor oboseli ale călătoriei -şi aşa plină de peripeţii, încă nu-l mai lăsau în pace!

 
Senzaţia că cineva îşi bate joc de el îi acoperi sfârşitul zilei, seara recalculă opoziţiile, întâlnirea cu Jan de Nepomuk de după amiza trecută îl lăsă confuz, prelatul se ascundea de întrebările lui; sigur va trebui să-l strângă puţin , căci sigur ştia mult mai multe.
Privi afară cum păsările răzbăteau peste zidurile cetăţii, umbra lor pe ziduri lăsa traiectorii vizibile, poate acum sigur înţelesese pe acei antici pe care bunica sa îi pomenea tot timpul. Una dintre păsări atacă colţul, umbra ei se lăsă acolo unde soţia sa se ruga tot timpul; mişcarea îl derută şi sări de la fereastră: în acea dimineaţă îl chemă din nou pe Nepomuk.



Acesta venise în grabă, sufla, în graba sa uitase întâmpinările protocolare, Venceslav, regele, nu se supărase, în schimb îi ceru să-i explice sincer întârzierea. Jan de Nepomuk avusese un confesorium, a nu ştiu câta oară în săptămâna ce trecuse. Da, şi soţia lui îi celebră preotului toate nedumeririle ei, toate visele ei, dorinţele? toate acestea regele dorea să le ştie.

Prelatul consideră că divulgarea secretului confesoriului ar fi însemnat sfârşitul unei tradiţii creştine drepte, umanul să fie mai presus de dumnezeu, sau Umanul să fie mai presus de Dumnezeu! Refuzul brusc îl făcu pe rege să cheme torţionarul, acesta aduse cu el un cărucior, pe o bucată de piele, întinsă pe lespezile sălii regale, întinse instrumentele.

Neînduplecat, Jan de Nepomuk îl întrebă, parcă naiv pe torţionar, ce-a păţit cu ochiul, căci îl cunoştea, pedepsele catolice funcţionau, dar nu-l văzuse de curând cu un ochi acoperit. Acesta mândru explică -mai scurt decât te-ai fi putut aştepta, că un individ la care-i tăiase capul zilele trecute, îi băgase mâinile în găvanele ochilor, atunci când se aplecase să ia capul din coş.

Nepomuk n-a cedat compulsiei emotive provocate de rege prin torţionar, iniţial a crezut în gluma emanată de dorinţa de-a afla ce-a spus regina în taina spovedaniei. Regele n-a glumit, visul trădării regale nu-i dădea pace.


Pe podul început de tatăl său Carol, Vencelsav porunci celor ce l-au torturat pe Nepomuk să-l arunce în apă, apa Vltavei să-l rătăcească, credinţă împărtăşită şi de contemporanii mei în a arunca în ocean -o apă mai mare, pe cei ce nu trebuie martirizaţi, felul în care apa spală păcatele devine ştiinţă în acest caz.


luni, 16 mai 2011

Drumul spre Praga

Eoliene, Gyor, Ungaria

Ştiam că voi pleca la Praga de câteva săptămâni - tot timpul m-am izbit de efortul de-a duce până la capăt gândul, parcă sună a condiţie îndeplinirea dorinţei? poţi să simţi cu adevărat că trăieşti dacă timpul pierdut este în favoarea îndeplinirii dorinţelor?! Aşa că timpul pierdut sau nu, muncit sau epuizat, trebuie să aibă o finalitate, aici eu scriu că această finalitate este: călătoria.

Pentru noi, Praga este mai aproape decât Bucureşti, poţi să treci prin încă două capitale pentru a ajunge la Praga; Budapesta şi Bratislava. Dar în cazul de faţă am plecat direct acolo, pe un drum ce a durat opt ore (cu pauze mici).

Dimineaţa devreme berzele erau deja în febra muncii de-a repara cuiburile părăsite toamna trecută, în goana maşinii apăreau cocoţate pe stâlpii înalţi din beton ca nişte ţesătoare din schimbul trei care retuşează produsul finit înainte de-a pleca spre casă.

Câmpuri largi galbene se desfăşurau înaintea noastră, le vom întâlni şi după graniţă la vecini. În mai odată cu berzele se face şi rapiţa. (!)


Vama pustie la răsăritul soarelui, vameşi unguri plictisiţi repetând: "ţuică, lapte, carne... nimic?!", doamna de la "Matrica" veselă că mai vede un om în prea dimineaţa zilei de sfârşit de săptămână, dar cu o limba română de invidiat; taxele de autostrăzi, trei ţări: 35 de euro, valabile patru zile. După 15 km intrarea pe autostradă - cea care a ajuns deja la graniţele noastre, cea spre Arad.

Pe autostradă vâjâitul tir-urilor depăşite, soare răsărind în spate, poduri care ne teşeau gândurile când treceam pe sub ele, indicatoare spre vest. În jurul Budapestei inele de autostrăzi, de pe M5, pe M0, apoi pe M3, treceri, lumea care se mişcă. Lumea noastră este o lume în perpetuă mişcare, călătorul oriunde s-ar uita, vede ceva, ceva ce se mişcă şi dacă totuşi nu vede, trebuie să se uite la cer, un avion sigur îşi va petrece urma ziua, noaptea o lumină trece printre stele; un satelit. Nu ne mai uimeşte nimic în această mişcare, totuşi eu am rămas uimit trecând printre eoliene, printre cele rotitoare. Un vânt mişcat de soarele din spate le bucura mişcarea, păreau nişte fiinţe robuste puse pe treabă, eolienele parcă râdeau, râs portant datorită elicelor, râs molipsitor, veselie a drumului.


Eolienele mi-au marcat drumul spre Praga, una dintre ele, foarte apropiată de autostradă, privea atentă înainte, o clipă senzaţia întrecerii a pus stăpânire pe mine, care este mai rapid; eu în linie dreaptă, ea în mişcare circulară, eu care mă îndepărtez sau ea care zboară; zbor pe loc: eoliana -simbioza zborului cu pământul, asemeni unei capcane, zborul este ţinut pe pământ, trofeu al acestei planete. Oamenii au creat atunci aparatul, cel care merge, cel care zboară, ca şi cel care sapă, cel care pluteşte. Aparatul face ca omul să izbândească, dar omul nu trebuie să uite asta, călătorul trebuie să simtă acum mişcarea, vibraţia, saltul, acestea sunt de fapt antrenamentele, încălzirea, pre-trezirea înaintea marii treziri, a celei mai mari, a imaginii.

Pentru că va fi invadat de acestea şi trebuie să reziste.

Praga - podul Carol peste Vltava - Castelul

miercuri, 11 mai 2011

Copilăria Marelui Savant

Doar rezolvarea ultimului sistem vectorial mai era în calea desăvârşirii Teoremei de Unificare a Câmpurilor, doar un efort de câteva zile pentru elaborarea instrumentelor matematice ce prelucrau determinanţii nabla, apoi diferenţialele; încă poate o săptămână, încă puţin. Lumea aştepta de câţiva ani măcar o veste optimistă, cenzura ştiinţifică atinsese cele mai înalte cote; numai la descoperirea bombei atomice fusese aşa, dar în anii aceia fusese război şi multă teamă, acum în cea mai mare criză economică a mileniului, teama se transformase în mânie.

Singura promisiune a rămas în dorinţa acestei descoperiri, că odată Teoria elaborată, se va putea obţine energie pe gratis, că se va zbura doar cu nişte sandale, mâncarea va fi gratis şi se va face numai din aer. Lumea atât aştepta, ca Marele Savant să termine o dată de demonstrat Teoria de Unificare.

Toate adunate, speranţe plus eforturi, nu făceau decât să amăgească treptat, în ani, întreaga omenire. Vestea, ajunsă ilegal în media, că savantul mai are doar puţin şi va termina, agită Academia, care în final trimise o delegaţie la Marele Savant, asta pentru a potoli spiritele. Atunci când delegaţia a pătruns pe domeniu, gărzile i-au înştiinţat că stăpânul lor doarme, dar asta nu i-a oprit să aştepte. Au aşteptat o oră, două şi la lăsarea întunericului, au întrebat gărzile de ce totuşi nu sunt invitaţi la audienţa anunţată, Căpitanul de gardă fiind mandatat de Regulament, a intrat în dormitorul Marelui Savant. Acolo spre stupefacţia sa, a martorilor, a celor doi sergenţi ce-l însoţeau, au găsit un bărbat doar cu chiloţii pe el, stând în genunchi, jucându-se cu nişte cartoane, care sprijinite de cărţi ascundeau ghemotoace de hârtie, ceva în genul origami. Bărbat care râdea şi chiuia de mama focului, bărbatul era Marele Savant care a dat în mintea copiilor.

Ceea ce a urmat se poate numi Marea Depresie, tâmpirea Marelui Savant a dat naştere unei crize morale; misticismul invada lumea. O comisie ştiinţifică analiza acum toate demonstraţiile în speranţa că vor continua; la prima conjectură, cea a recurenţei atomice, un membru al comisiei leşină, îl sufocară pur şi simplu planele de demonstraţie, rămase fără aer, blocat în apnee se prăbuşi.

Paralel, într-un plan secund, o echipă de psihologi, psihiatri şi neurologi, îl studiau pe Marele Savant, acesta abia reuşea să bea apă singur. Dintre cei care păreau cei mai optimişti, putem să-l distingem pe cel care a trasat linia, pe cel care a bănuit de la început că nu se poate vorbi de-o boală, doctor în psihologie doamna Circle. Ce-a spus dânsa? 

"Marele Savant a obosit, în această oboseală perpetuă, pe care o croniciza la fiecare pas, mintea nu a luat-o razna ci a făcut un cerc şi s-a întors de acolo de unde a plecat, de la infantilitate. Sigur a ajuns într-o stare de indecizie, de incertitudine, de incompletitudine, atunci în mintea sa genială s-a elaborat un algoritm care la fel ca bazele peptidice ce colorează A.D.N.-ul, a pornit întreaga remodelare a personalităţii individuale a Marelui Savant. Astfel, în speranţa că se va înţelege aceasta, Noul copil, va trebui să ajungă cât mai repede Noul Mare Savant, pentru a termina ceea ce a început, astfel totul depinde de noi."

Poate că soluţia doctorului în psihologie, doamna Circle, părea aberantă pentru cei mai mulţi membrii ai comisiei de investigare a acestei nebunii, lumea înnebunise. Dar conducătorii politici au simţit că asta poate relansa conştiinţele, de aceea au inundat mass-media cu declaraţii fulminante ce nu numai că-l ridicau la rang de Zeu pe Marele Savant, căci nebunia odinioară, în antichitate, se credea că-i dată de zei, dar aceste declaraţii arătau lumii, căzută în misticism deja, că speranţa renaşterii nu a murit, soarele poate coborî pe pământ, fără ca acesta să ardă pe cineva, sau să orbească, ci să pâlpâie luminos  în inimile şi minţile tuturora. (!)


Cel mai mare Cor bărbătesc cânta Oda celui Mare în Piaţa Palatului neîntrerupt, vocile se schimbau la fiecare două ore, corul format din două mii de bărbaţi bărboşi cânta pe cinci voci Oda cu amigdale tumefiate şi corzile vocale fluturând pe lângă limbă; conducătorul lor, un sectant, credea că astfel, Copilăria Noului Mare Savant va fi protejată de spiritele rele.

Doi pedagogi specializaţi în autismul atroce îl educau deja pe Copil să înveţe să numere, acesta la auzul primelor două cifre elaboră din nou şirul lui Fibonacci,  unul dintre ei -dintre cei doi pedagogi, ajuns acasă îşi rupse diploma şi îşi petrecu toată noaptea într-un birt încercând să-i explice barmanului unde greşeşte lustruind atât de bine paharele.

În a doua săptămână Copilul demonstra Teorema lui Pitagora, nu ştia să vorbească, dar îşi făurise singur un limbaj, trei servere fuseseră decuplate de la Centrul Spaţial şi se ocupau acum de analiza în salt de frecvenţă. Demonstraţia a putut fi vizibilă datorită omului de servici ocupat cu securitatea ce privea prin monitor, Copilul făcea umbre de cercuri pe perete astfel încât acestea aveau ca diametre un triunghi dreptunghic.

Lumea este fericită, toată lumea educă un Copil cum poate, speranţa că el odată ajuns din nou Marele Savant, va continua ceea ce a început.