Cei din stânga sau cei din dreapta

Nu există ape liniștite, orice îndemn spre a le căuta, degenerează-n rătăcire.

Cioara, nuca și curentul trifazic

Cioara din fața casei mele

De fiecare dată când cioara trece,

se întrerupe o milisecundă curentul electric.

De fiecare dată când fură o nucă,

vântul oprește o milisecundă curentul electric.

Atunci când cioara se așează,

de frică se întrerupe, tot o milisecundă curentul electric.

Curentul electric fiind trifazic, fiecare fază este întreruptă,

pe rând, cam o milisecundă.

A mai rămas nulul,

care dacă s-ar întrerupe o milisecundă,

lumea ar putea să dispară.

Când te gândești la o asemenea fatalitate,

ar trebui să-ști că de vină este cioara,

care fură nuci toamna și anunță catastrofic,
iarna ce are să vină.
Ce fatalitate!

Sandy Bell

Dincolo - isonomia

Coloanele templului zeiței Artemis, Vravrona (Braurona)

≪Eram în trecere, era o potecă, un mic drum pe lângă râuleț, eram aproape de dincolo.≫

Doamna M, Jurnale postume, aprilie, început de secol

Traducătorul a scris „rivulet” și asta a iscat un mic scandal lingvistic, așa se întâmplă deseori între aceste umbre ale exprimării autentice, traducătorii. Există traducători excepționali, sunt alții mediocri, mai jos nu există, dacă ar fi, aceia ar reinventa lanțul de la bicicletă -alt parcurs, altă interpretare, alt neant.

În două pagini de scris mărunt, Doamna M are o viziune, i se pare, sau dacă ar fi să credem cele scrise, trăiește o epifanie. Scrisul tremură, emoția celor amintite este puternică, revine spectaculos mai ales în finalul jurnalului din acea zi.

A trecut prin livada de măslini, a trecut și de cea de smochini, a ajuns la sălcii. Prin umbra unui măslin evadat, cu dealul în față, cu lumina piezișă, a văzut coloanele, le-a descris ca fiind autentice, dorice, aspre, nemaivăzute.

A ocolit și a trecut peste râulețul Erasinos peste un pod de piatră, a recunoscut că vedenia a fost pătrunsă de lumina soarelui ce întorcea Egeea spre insula Creta și că de pe pod, templul a dispărut.

În rândurile scrise în grabă, alternează emoția unei dezvăluiri cu pașii atenți în mlaștina inundată de imaginația nesăbuită. Rândurile retrăiesc tactul -lungimea, timpii în care ochiul vede. Ochiul vede datorită mișcării corpului.

În cele două pagini, cititorul nu are parte de cunoaștere, nu poate să o atingă. Scopul acestor Memorii -publicate postum, trimit cititorul în acel loc, fac din cel ce-și închipuie cum ar putea fi, un trădător al realității, aici este geniul scriiturii Doamnei M; ea se dorește a fi verificată, tu -cel care citești, martor mai târziu al acelei perpetue epifanii, naufragiat salvat visezi mulți ani la insula în care erai singur. Și nesalvat de nimeni.

Despre stafilococul auriu

Fie precum spuneţi, fie precum credeţi, eu sunt năpădit de-un parazit, le-am spus eu medicilor. Și ei mi-au dat o rețetă lungă, în care două antibiotice se completau reciproc, ca-ntr-un dans. Mai erau pe acolo și ceva biotics, asta pentru ca piruetele să nu-mi distrugă podeaua, ceva vitamine, un calmant și un perspirant!

După ce-am ieșit din spital m-am dus și-am băut, o ce bine am băut! nu mai vedeam sfârșitul.

Dimineața, într-o durere totală, am scotocit buzunarele pantalonilor după ceva mărunt, măcar de-o aspirină, dar băusem și măruntul. În capul oaselor privi în jos, pe picior, mai jos, un coș, ca o bubă chiar, își făcu apariția și înainte de a-mi trage pantalonii, am început să mă scarpin. A doua zi un furuncul își făcu apariția, peste o săptămână de excese era cât dopul de bere, galben și putred de bogat, de-a dreptul auriu.

Cred că ați ghicit cine era, era Stafilococul Auriu, mă privea cu-un singur ochi și dorea să mă mănânce. Atunci am căutat repede rețeta și asemeni unui joc teatral al exorcizării, am mimat dorința de a-l astupa în vârtejul celor două antibiotice. A citit cu ochiul său galben și extrem de auriu totul, a găsit chiar o greșeală de a unităților exprimate în miligrame, nu 500, ci 1000!

Nu mai beau (mult) și furunculele s-au retras, mai rămâne unul singur care-mi spune să trec pe apă minerală, eu îi zic că trec pe bere nefiltrată, azi încă se mai gândește la propunere.

Am început să scriu romanul nemaivăzut, stafilococul mă ajută. O unghie dereglată de dinții mei, face puroi. Un punct negru se plimbă stânga-dreapta pe vârful degetului arătător, așa scriu mai repede, nu mă doare. Scriu despre libertate și despre puterea înțelegerii, personajul meu este aruncat tot timpul în vâltoarea unor alegeri; am scris că are dorințe și o febră mă năpădi repede. Mai târziu am recunoscut că dorința parvine doar necunoscutului. Avem dorințe pentru că nu cunoaștem.

Odată cu soarele de afară, scrisul meu devine o primăvară, trebuie să scriu de două ori mai puțin decât citesc, dacă nu chiar de trei ori. Cum întrec măsura mă cuprinde durerea de cap, atunci în pat, la căldură, citesc.

Am scris, am scris și-am scris.

Acum doar îmi amintesc, acum răpus de boală, de nedorință de lume, am trimis într-un ultim efort manuscrisul editurii ce-l aștepta de mulți ani. Mi-a dat telefon cineva de acolo, capul limpede mi-a spun că n-a citit ceva atât de original și de spectaculos, poate doar Odiseea lui Homer, dar sigur poate.

Mor împreună cu Stafilococul meu Auriu, mi-au spus că sunt un purtător, sunt un organism ce intră în simbioză cu virușii, eu credeam că invers, dar un grup de specialiști (de la o Universitate de peste Ocean) mi-au explicat printr-o lungă scrisoare că, odată ce-au văzut sângele meu, și-au dat seama că sunt o mană cerească pentru tot ceea ce înseamnă parazit.

Nu vor să-mi dea premiul Nobel, au zis că mor înainte de-al primi, este adevărat că respir și mă piș prin furtun, dar pot fi cărat. Auriul meu se bucură nespus demult, pielea îmi arată ca cea a unui crocodil. Nu s-au inventat antibiotice pentru el, a intrat deja în helixul ADN și de acolo râde precum o smochină pârlită de soare într-o livadă de la poalele unui munte de marmură.

P.S.
Voi corecta greșelile gramaticale mai târziu.

Twitter și Windows 7 acum mii de ani

Ceea ce mulți s-ar putea să știe și mai mulți chiar să bănuiască, încă în domeniul artei nu mai inventăm nimic -azi în contemporaneitate, această gaură profundă se încearcă a fi umplută cu ajutorul tehnologiei.

Acum o sută și-un pic de ani și mai încoace, genii ale cubismului, structuralismului, ale modernismului, au îngenuncheat în fața primitivismului artistic ce se dovedea mai valoros decât toate icoanele din toate bisericile, asta pentru că era liber, despre el scriu, despre primitiv.

Mai aproape de noi, în aproape o sută de ani s-au epuizat toate simbolurile, adică acum două mii cinci sute de ani. Tot cam de atunci grecii au inventat cuvântul, dar nu cel biblic, cel științific, un fenomen căpăta un cuvânt, a fost prima revoluție tehnico-științifică, astăzi un fenomen capătă un simbol, este a doua de fapt. Ca să termin într-un exemplu; la marea descoperire a puterii atomului din secolul trecut: i-au spus bomba atomică, de fapt prin denumire (prin cuvânt) n-au spus mare lucru, se știa demult.

Antic

Iluzia amintirii

Filmul

Realul

imagine a magazinului de deasupra Bibliotecii lui Hadrian, Athina.

Umbra

 

≪Raportul acesta va avea forma unei istorisiri,

deoarece pe planeta mea natală am fost învățat,

încă din copilărie, că Adevărul este un produs al imaginației.

Un fapt incontestabil poate fi acceptat sau respins după felul în care este relatat;

aidoma acelei neasemuite bijuterii organice din mările noastre,

care strălucește pe pieptul unei femei, dar,

purtată de o alta, pălește și se preschimbă în colb.

Faptele nu sunt mai solide, mai coerente și mai reale decât perlele.

Dar sunt la fel de sensibile.≫

Ursula K. Le Guin, Mâna stângă a întunericului, primele rânduri

Convins că este împotriva tuturor, exclamă că Umbra pleacă!, în timp ce restul observau că: Umbra vine. Explică fenomenul retragerii, al aplecării, al îmbătrânirii, și nimeni din cei prezenți nu-l dezaprobă. Omul, cu cât înaintează în vârstă își retrage toate, completă în final.

Peisajul din fața lor se decolora în lumină, este Adevărat că în Umbră toate se vedeau clar și nuanțat, dar asta numai datorită luminii indirecte, observă cineva. Acolo unde cineva pleacă, altcineva vine... se mai auzi pe urmă.

Dar acest peisaj este minunat tocmai din cauza venirii sau plecării cuiva, a Umbrei sau a Luminii. Peisajul acesta este o gară cu o singură destinație: Luna..., reflectă un bătrân.

Ba nu, răsare Soarele! reluă o fetiță.

Acest portativ de imagini, structurat exact în felul în care privind mereu la stânga -privești apoi în sus, cuprinde ceea ce natural (și face parte din întregul realism contemporan) se întâmplă în țara măslinilor, a Adevărului, a marmurei, a plimbării, a Zeilor, dar și a lui Dumnezeu.

În față, muntele Pentelikon (Pentelis).

O ipoteză numită gând

Datorită unei reflexii, figurina feminină gândește de peste 4000 de ani, acum o face și într-unul dintre cele mai interesante și mai captivante muzee din lume; Muzeul de Artă Cicladică din Athina.

Piesele din muzeu au reținut demult atenția artiștilor de pe vremea când erau în colecții particulare.

Valoarea acestor figurine constă în umanitatea care o dezvoltă, în așteptare și contemplare. Este o permanență a brațelor peste pântec, peste maternitate, o dorință de continuitate și cine o face cel mai bine dacă nu gândul.

Medeea

Se ia un mit grecesc, se face un film, se exersează de fapt, se antrenează, și mai apoi ajungi mare regizor, sau scenograf, sau chiar actor. Se întâmplă chiar așa, după ce l-ai citit pe Sofocle, Euripide, Eschil sau Menandros...

Dimineața încărcată de rouă asemeni unei...

≪Monstrul plîngea ca un țînc.

Nu de remușcarea că ucisese trei duzini de oameni,

ci pentru că se simțea atît de departe de planeta natală.

Era o jale pe care Corson o putea înțelege:

avea nevoie de întreaga lui energie

pentru a n-o împărtăși.≫

Gérard Klein, Seniorii războiului, primele rînduri.

Dimineața mi-a cuprins corpul într-o răcoare nemaiîntâlnită în ultimele luni, o ceață izbi solul și vântul iscat îmi porni tremurul. Atunci am văzut măslinul, pe o crăcuță, cu lungi fire și aproape invizibile oaspeții se pregăteau de plecare. Era timpul.

Desantul era pregătit. În primele raze de soare, lumina va străbate briliantele, razele vor deschide cercul, monștrii din spate nu vor ajunge. Totul se va evapora.

Oxigen

Forme perfecte

Prima zvâcnitură a acestui Univers a fost descrisă de o traiectorie, curba a dat naștere unei forme. Mult mai târziu oamenii au reușit să dea vaselor, forme perfecte, toate acestea au fost create datorită uzanțelor din acea vreme, din ergonomie cum am spune astăzi, cuvântul grec ne trimite tot la norme și la legi, la fizica ondulatorie aș scrie eu. Dar nu greșesc mult dacă amintesc că amforele aveau forma ascuțită pentru că se păstrau în nisip, locurile joase, subsolurile aveau un strat de nisip în care asemeni unor morcovi din ziua de azi, stăteau amforele, pline cu vin, cu ulei, cu miere, cu apă chiar. Transportul acestora era simplu, pentru stabilitate, fundul triremei avea un strat de nisip, unde amforă lângă amforă se rezolva echilibrul. Vasul cel mare ce plutea (trirema) ascundea vase mai mici ce pluteau la rândul lor, numai mediile erau diferite, afară apă, înăuntru nisip, mai adânc, în amfore, era vin, ulei, miere sau apă chiar.

Kylix - o iluzie

Formele deosebite sunt puse în evidență de contrastul lumină-umbră, detaliile apar mult mai ușor și se dezvoltă în imaginația proprie; astfel putem vedea contururi subtile, linii de demarcație, hotare ale obiectului, după care lumea înconjurătoare dispare.

În contra-lumină în schimb, se dau mari bătălii ale nuanțelor, totul se acoperă de-o singură culoare, acolo imaginația se pierde, granițele dispar. În închipuirea noastră se dezvoltă atunci o altă lume, mai disperată decât cea reală, este lumea care dispare datorită absenței luminii din spatele ei, iluzia.

Fântâna cu cinci colțuri -care a avut șase, din Piața Victoriei, Timișoara

Un vis masculin

Fântâna din Piața Victoriei, Timișoara

Perfecțiunea ființei umane este dată de femeie, asta pentru că perfecțiunea este dată de creație.

Înaintea lui Fritz Lang a fost Villiers de L'Isle-Adam cu a sa „Viitoarea Evă”, cam tot atunci Edgar Allan Poe a scris „Berenice”, și înainte a fost Dante în căutarea iubitei sale Beatrice. Așa ne putem întinde până la Orfeu în Infern, în căutarea frumoasei Euridice și nu știu dacă prima nu a fost Galateea lui Pygmalion, dar sigur mă înșel. 

Nichita Stănescu în a sa poezie „Către Galateea” a surprins poate cel mai bine această perfecțiune-n creație (mai jos prima parte):

„Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile

şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău

ce cutremur au şi ce culoare anume,

şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,

şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda

şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre

şi mă rog de tine,

naşte-mă.

...„ 

Să fie acesta de fapt visul masculin care dorește să creeze neapărat o femeie, să o salveze măcar dacă nu poate altfel sau să închidă cercul precum s-a terminat prima parte a poeziei lui Nichita Stănescu. Și de câte ori se repetă asta.

Metropolis - Fritz Lang - 1927

O vedere

Bastion, Timișoara

Acoperiş, lumină, poartă

Imagini din Bastionul Timişoarei reconstituit şi reconstruit

Pentru că acoperişul a ferit mii de ani oamenii de ploaie, de frig şi de soare, astăzi acoperişul se doreşte a fi decupat, lumina să pătrundă în locuri unde altă dată numai porumbeii reuşeau să se ascundă.

Poarta nici ea nu a rămas mai prejos, poarta devine descuiată, deschisă. Altădată cetate ermetică, astăzi ce-a mai rămas din Cetatea Timișorii, Bastionul este un spațiu liber.

Peste alte mii de ani oameni se vor întoarce să trăiască sub cerul liber, printre stele, lumina va fi la fel de căutată.

Muzica sferelor

Muzeul din Agora, Stoa lui Attalos, Athina, Grecia

Epocile de aur au fost cele mai relaxante pentru artişti. Epocile Golden Age, cum se numesc ele internaţional, traversează istoria omenirii asemeni unor lupe, unor lentile ce măresc brusc creația și numitorul comun al geniului; fantezia.

Epoca de Aur a antichității grecești a fost Epoca lui Pericle, dar și perioada elenistică de după Alexandru cel Mare, a fost o altă Epocă de Aur. Din motive ce țin de capitalizarea culturii, astăzi cei mai mulți văd Epoca de Aur a antichității grecești ca fiind Epoca lui Pericle.

Din această perioadă este și fragmentul de kylix de mai sus. Un tânăr cântă la liră, își încearcă lira, îi întinde corzile. Tânărul pare concentrat, mai jos un iepure sare. Imaginea face parte din acele acțiuni împietrite, ar trebui să fie o dinamică, dar nu este, este o așteptare. Posibil din această așteptare să facă parte și nașterea unui sunet clar și cristalin, dar până atunci, sunetele ce însoțesc acordarea nu se aud, de aceea iepurele încă nu a sărit.

Ta panta rhei

Erasinos, Vavrona, Athica, Elada

contrapartidă A

Într-un dialog -în care mă credeam deștept, am fost corectat de-o simpatică grecoaică, care mi-a explicat că civilizația vestică a înțeles doar acțiunea nu și prelungirea ei, de aceea corect este „ta panta rhei”, nu „panta rhei”.

Un pod de piatră traversează râul Erasinos, umbra unui templu abia ajunge, sunt numai coloanele, arhitravele sunt încă în reconstituire, la vale este marea, un golf larg lasă râul să se piardă prima dată într-o mlaștină. Aici trestiile exultă, vântul bate. Din locul de unde râul (astăzi canalizat) se pierde înainte de mare nu se simte deloc apropierea marină, mirosul verde plutește spre orizont. Spre răsărit se întâlnește cu albastru salin, acolo dulcele râu se pierde în marea sărată.

În locul de unde Erasinos apare (trecând pe lângă situl arheologic) se poate sta o secundă, eu am stat câteva minute, dar se poate sta o zi și mi-am imaginat că în acel sunet se poate sta un an, este o prelungire a acțiunii.

pentru o prelungire mai avem:
http://scorchfield.blogspot.ro/2011/10/vravronia-brauronia-templul-zeitei.html

I am greek and I want to go home

Cariatida pe care o vedeți se află la British Museum, sunt șase în total, cinci se află în Muzeul Akropolis. Cele care stau pe locul original sunt copii.

Erehteion, Acropolis, Athina

Izvor - dacic cuvânt

Chiup de apă săpat în marmură - Kerameikos, Athina

Nu trimit niciodată vacile la păscut înfometate, mi-a spus bunicul meu într-o toamnă când roua făcea concurs de frumusețe cu boaba de strugure coaptă și vie, acel strugure alb care se dovedea a fi galben; sau nu rotund, ci țâța caprei, nu transparent, ci translucid.

Nu pot cunoaște fiind ațâțat, nu văd cu farurile în ochi.

De aceea m-am oprit în fața unui ochi de apă, rotunjit în piatra albă numită marmaro.

Izvor, ar trebui să fie și sunet.

Mut ochiul nu vede mișcare, sunetul atunci este pregătit doar de plecare.

Aici ne încurcăm, în altercația simțurilor, ele unite trebuie să exprime ceva; ating, simt, pipăi miros, văd, aud, preumblu, prevăd...

Este simplu; apa rece îmi udă fruntea, privesc în jurul meu, în clipa asta o lume moare, și alta învie, de aici falimentul creștinismului, din explicație, era mai simplu, dar se murea la fel de simplu.

Sylvia Kristel ( 28/09/1952 – 18/10/2012)

http://paulocoelhoblog.com/2012/10/18/sylvia-kristel-28091052-18102012/

Scara

Un proverb chinezesc pomenește faptul că un om devine cu adevărat așa, dacă sădește un pom (sau copac), construiește o casă și are (face) copii. Nu devin critic și nici partizan acestei reflectări îndepărtat orientale. De când cu Platon și cu ornitorincul, omul se tot caută, Diogene l-a căutat cu felinarul aprins ziua în amiaza-mare și nu l-a găsit.

O scară, să construiești o scară -este după părerea mea, felul în care orice manifestare exterioară, a ta, ca persoană, este îndeplinită. O scară este o provocare, este felul în care simți urcarea și mai ales, coborârea.

Să mă explic:

Cu mult timp în urmă am vrut să umplu golurile de deasupra mea, să fac o mansardă, sigur că timpul nu te lasă să duci repede la îndeplinire orice dorință. Fiecare este responsabil de dorințele sale și fiecare, mai devreme sau mai târziu, le va răspunde; n-am putut, n-am avut bani, n-am avut timp, nu m-a ajutat nimeni...

Un prieten bun arhitect m-a sfătuit la un pahar de țuică, felul în care eu trebuie să privesc în a face o scară. Discuția nu a fost nici lungă și nici geometrizată, subiectul a traversat în schimb stările psihologice celui ce urcă scara, și mai ales celui ce o coboară.

Mult mai târziu, atunci când orice proiect teoretic devine ilizibil în practică, am decis să construiesc scara; altfel nu mai ajungeam niciodată sus. Mi-am amintit singurul principiu -singurul, care face o scară perfectă (aproape): contra-treapta+treapta+contra-treapta = 63 de cm.

Băi, mă leși! (asta nu-mi aparține)

În orice caz, întorcându-mă la ceea ce este esențial -verificat deja, nu este importantă urcarea, ci doar coborârea. Astfel cel ce urcă, antrenat și numai de ideea de a ajunge sus, i se pare simplu. La coborâre alți mușchi intră în acțiune, sunt aceia care nu prea fac parte din viața noastră de zi cu zi (să mă ierte cei ce stau aproape de nori și liftul nu funcționează).

Toate să fie lipsite de importanță, fiecare să urce cum vrea și să coboare cum poate, dar eu din spatele scării, pentru că ea -scara, s-a dorit a fi transparentă, am văzut ieșirea altfel.

Toți vrem să fim pe val, un vânticel să ne ducă înceticel surf-ul, de pe coama albă să privim plaja pe-o parte și orizontul infinit pe cealaltă parte, să fim fericiți.

Cum coborâm, care-i felul, astfel încât să nu suferim, să nu ne alegem cu probleme, să supraviețuim, să nu ne punem ștreangul în gât, devine pentru fiecare o alegere. Din spatele scării, la coborâre, lumea nu arată tocmai precum era la urcare.
Și adevărat, eram cu spatele. Urcam, firesc, cu spatele.

Apus de soare

Unul dintre personajele umbrite din romanele ei, dar prezent în multe dialoguri, nedezvăluit niciodată, „a fost ca un apus de soare”, ne dezvăluia Doamna M în testamentul său literar, Memoriile sale;

„... este întocmai ca o fotografie în care toate obiectele prezente sunt luminate de un soare ce apune. Toate reflexiile ajută pentru definitivarea contururilor, sticla refractă și reflectă imagini deosebite, imagini frumoase. Undeva o carte deschisă se dorește a fi citită, dar nu este nevoie, la rândul ei conține fotografii, acolo are loc o luptă, în umbră un zeu privește. Spectacolul static nu poate ascunde soarele, el este prezent, dar nu se vede, se bănuiește.”

Ancient times

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională, Athina.

Unele întrebări ce se referă la timp își au răspunsul în planeitatea imaginii ce reprezintă curbura unui vas antic. În cazul de față, prin imaginea de pe un krater aflat la Muzeul Național de Istorie și Arheologie din Athina (etajul întâi).

Scena pictată, de-o violență la care ochii de azi sunt imuni, conține, ceea ce am putea numi curbura timpului.Personajele trec unele pe lângă altele, nici măcar nu se calcă și mai ales, cel protejat este cel întins pe jos. Atâta verticalitate pentru o singură orizontală, atâția pentru o singură înmormântare.

Vasul are peste jumătate de metru înălțime, un diametru de un cot, volumul său este suficient -dacă este umplut cu vin, pentru a îmbăta mulți bărbați în putere. Mă întreb, oare ce vedeau ei, după ce alcoolul le lua mințile, și începea bătaia colectivă? Fight club?

În Iliada, Patrocles moare din cauza celui mai bun prieten al său, marele Ahiles. Acesta din urmă, s-a certat cu Agamemnon din cauza unei troiene prinsă de ahei și adusă la corturi; frumoasa Briseis.

Patrocles, pentru că aheii băteau în retragere, împrumută armura lui Ahiles -făurită de însuși zeul meșteșugar Hephaistos, cu acordul proprietarului. Moartea sa survine la momentul potrivit pentru ca cearta între greci să înceteze. O moarte pentru o cauză, scump, destul, habar n-am, trăiesc un ev în care lucrurile acestea sunt atât de diluate încât nu mă poate îmbăta nimeni cu vreun viitor krater plin cu vin.

Primii care au sărit în a păzi pe Patrocles, în a nu fi despuiat de armura prețioasă au fost Ajax din Salamina și Ulise, nu știu dacă Ulise este primul sau al doilea, cred că acum asta nu contează. Am străbătut lungimile sulițelor, am dat de celelalte sulițe și așa am ajuns la ochii celorlalți, și invers, aici toată lumea se privește, toată lumea este atentă, în timp ce eu trăiesc într-o lume decadentă.

Elucubrații

întrebare adresată la Radio Erevan:

„Lipsa internetului duce la sevraj?”

răspuns:

„Nu, numai dacă îl scoatem din ureche!”

Aparițiile, tot ce ține de manifestarea dinamică a acestei lumi, mă înfioară. Aparițiile țin de legile imuabile ale fizicii, am vrut să scriu ale firii și nu cred că aș fi scris greșit.

Tot ceea mi se pare că ar ține să fie legat de existență -cum ar putea să fie altfel când orice respirație proprie face parte din rotația pământului, se leagă de fapt de real.

Atunci orice răsuflare înnodată de-un sunet, de-o undă, de-un val, mă acoperă sau mă traversează.

Am trăit atât cât să scriu asta! Iată cel mai epic scris, cel mai epicureic, cea mai hedonistă frază.

De aici să începem să judecăm viața, de aici să începem să trăim, invers. Cele mai arteriale amintiri îmi aduc în stază cele mai necugetate trăiri. Vena ce bătrânește pâlpâie acum, ține o vreme, nici o venă nu știe de vecina sa artera. Nimeni nu știe că atunci când coboară duce un echilibru spre unul ce trebuie să fie împins ca să urce. O compensație, un principiu comunicant, ce ține de informație: 

Hei! eu cobor, deci vecine, tu trebuie să urci! 

P.S. patru zile fără internet, o macara a mutat un stâlp, o casă se construiește în apropiere.

Neîdemânare

de Nichita Stănescu

S-a spart paharul în care era ținut

timpul trecut

A căzut dintr-însul pe jos

un cavaler fioros.

S-au risipit

toți cei pe care i-a murit

Adun cioburi de sticle

din epoca lui Pericle.

Vin perșii; se aude un urlet.

Timpul e numai un umblet.

Mi-am spart paharul, de-acum

va trebui să bem din pumni.

Opere imperfecte, din: Nichita Stănescu, Noduri și Semne, Jurnalul național, 2010, pag.213.

În dimineața când ne-am hotărât să sărim de pe stâncile de la Diskastika, un vânt puternic sărea peste valuri și ele odată cu el câțiva metri. O mare închisă la culoare ne avertiza asupra pericolului de a înota printre stânci.

Am lăsat coasta abruptă și-am revenit de-a lungul peninsulei Cynosura (Coada Câinelui), dar drumul a trecut de coamă lăsând coada în stânga. Am coborât în meandre lungi în câmpia Marathonului, care chiar apărată de lanțul muntos de lângă mare ca brațul unui om, se tăvălea în vânt.

Suntem în câmpia spre care perșii au dat năvală, suntem în locul de unde au plecat danaii în mersul lor săltat spre larga plajă de nisip de la Skinias.

În vânt, timpul mirosea a pași sculați devreme-n noapte.

Rămas bun

În Pireas, foarte aproape de vechiul port, acum un minunat golf ce aproape că se închide singur, Zea Marina, se află Muzeul de Arheologie. Strada urcă puţin şi traversează o colină, pe partea cealaltă se vede foarte bine portul nou. Înainte de coamă, pe dreapta, după ruinele Teatrului Antic din Zea se află intrarea. Pe lângă alte colecţii valoroase, întâlnim la parter, stelele funerare. Acestea sunt datate din secolele 5-4 î.e.n. (î.Hr.).

Nu ştim multe despre personajele care apar pe aceste stele, dar ele îşi iau rămas bun. Figurile tuturor personajelor sunt extrem de expresive. Privirile se încrucişează, mâinile pornesc din inimă și nu vorbesc, nu se aude nimic, împietrirea lor ține mai mult de conduită decât de viață. Am avut impresia că vor să calce pământul, să meargă înainte, dar era imposibil, când toate s-au stabilit deja, când zeii și-au întors privirea nu mai poți merge înainte, vei fi doar întâmpinat și când va veni vremea te vei retrage.

Îi ghicești pe cei morți, artistul a știut bine să-i așeze, a știut bine să-i reliefeze; doar se știe că ce vine de la stânga nu-i bun, așa era o prezumție antică. Apoi ultima sclipire, ultima privire: este semnul împăcării. Oare așa să fii fost? Să poți să te împaci așa de repede? Tu cu Moartea ta? Acum mi se pare imposibil.

Căutări

Cât de mare este marea și cât de mic este pescărușul, și el tot caută.

De pe ferryboat l-am privit minute în șir. Pescărușul are un umeraș ascuns, aripile lui se sprijină pe acesta, de fapt pescărușul are un costum ascuns, este James Bond al văzduhurilor.

Într-un bar intră un pescăruș, aruncă o monedă din cioc exact pe tejghea, moneda se învârte lovită fiind de un shut de teguila pe care tocmai l-a golit un pescar.

- Sunt Pes, pâs-pâs, dacă nu te cari, te iau pe sus cu preșul! se ia pescărușul de posesorul de shut-uri.

- Ești un pescareș, deci; când înveți să fii pescăruș, discutăm, eu sunt pescarul !

Deconstructivism - Akropolis

Repetiția elementelor suprasaturate duce la deconstructivism. De aceea ne apare Parthenonul cu zece coloane în loc de opt. De aceea tot ce vedem prima dată ni se pare imens și necuprinzător minții noastre; nici măcar nu numărăm câte coloane sunt în fața noastră, oare are importanță asta sau are importanță faptul că ne aflăm acolo?

Parthenonul -pedimentul estic, Akropolis, Athina

De la neant la neantizare - Grecia

Locuință foarte aproape de piața Lysicrates, lângă Akropolis

Stoa lui Atallos, se vede bine etajul întâi

Este absurd să scrii astăzi, cu un mare aplomb, că cunoști Grecia. Îl citesc pe Eliade și mă mir, întrebarea parvine în umbra prezentului, Eliade în trecut, în umbră, eu în prezent, dar în lumină. Dar Eliade are dreptate când -completându-l pe Frazer, scrie: „mitul este o realitate culturală extrem de complexă” și că „funcțiunea  principală a mitului este de a revela modelele exemplare ale tuturor  riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative”. *

Prima mea intersecție personală cu mitul s-a petrecut citindu-l pe Alexandru Mitru. Erau și sunt niște fotografii alb-negru în Legendele Olimpului, pe care fiind copil n-am cutezat să le visez. Mitul, pe vremea când citeam destul de bine mi se părea a fie aievea și nu o realitate culturală. Unde mă situez când scriu despre Grecia sau, unde realizez că aș putea fi, când pomenesc indirect de Grecia?

Ce este cultural, sau cultual?
Ce este realitatea sau nostalgia trecutului, de fapt a unei realități petrecute în timp?

Blogul acesta, încearcă, și nu de fiecare dată subtil, să răspundă fățiș acestor întrebări.

Este inert să susții că ceva este etern, afirmația rămâne suspendată, se ridică și nimeni n-o vede, un balon. Asistăm un prezent liniar, îl trăim în evul unui program de știri permanent. Nu poți închide canalul de informații fără a pierde un accident aviatic, o răpire politică, un atentat, o revoluție. Nu poți dormi fără vise, fără ca a doua zi coșmarurile să parvină din viața de zi cu zi.

Acum, ce este semnificativ și mitul nu acoperă? Ce vreți și ce nu cunoașteți?
Ce vreau şi nu pot!
Am lăsat certitudinile în favoarea vecinilor, toamna ce-i acoperă cu frunzele veștede ale activităților umane inutile le dă satisfacția trăiri evenimentului imediat asemeni fast-food-ului, what you see is what you get - future microsoft software!

Sunt imagini singulare, lipsite de farmecul vreunui erotism sau plăceri singulare (hedonism), aceste imagini fac de fapt gloria culturală proprie, văd pentru că înțeleg și nu gândesc pentru că exist! Vremea raționalismului pur a trecut, egalitatea umană la rang de ONU spune: toți oameni gândesc! adevărat, dar metodologia nu arată deloc stabilirea modelului”; adică la ce se face referire când spunem că toţi oamenii gândesc ? şi ce este semnificativ în asta?

De aceea, în felul meu particular și foarte personal, Grecia îmi apare din neant și alții vor să o neantizeze!

* Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Albastros, 1983, pag.414.

De la etajul întâi

Reconstituire a Agorei ateniene - Odeonul lui Agrippa

Templul lui Hefaistos - se vede și mai sus în ambele aspecte

Lateral stânga Vechiul Observator Astronomic

Voi reveni cu amănunte... azi chiar este luni!

Spațiul funerar Kerameikos

La Kerameikos, Cimitirul antic al Athinei, taurul pregătit de-a da cu coarnele reprezintă un epitaf, rudele celui mort - un anume Dionysios, fiu al lui Alphinos, au găsit de cuviință de-a arăta lumii viața acestuia printr-o statuie enormă ce stă pe piatra funerară. Totul într-un taur, care, nefiind încă matur -asta după lungimea coarnelor, reușește să exprime dinamic personalitatea celui plecat. Acum taurul este sub o cupolă de sticlă, în curtea interioară a micului muzeu Kerameikos.

Mă interesează dacă, sub piatra enormă care ține taurul, mai sunt rămășițele holteiului Dionysios, fiul al Alphinos?

Dacă nu, mi-l închipui pe patronul taurului, stând într-un țarc cu garduri înalte făcut din bârne invizibile, pe Câmpiile Elizee. În jurul său o puzderie de vaci, care mai de care mai frumoase, cu șolduri apetisante, cu cozi ce tremură la vederea taurului, dar intangibile. Asta sigur pentru că acest taur a fost mutat de la locul său, în locul rămas liber a fost pus altul, o sosie. Ori această sosie nu reușește să transfere dinamica cu care a fost înzestrat originalul, de fiecare dată povestea este aceiași, falsul minte și doar arată cum ar trebui să fie, nu cum este.

Kerameikos, Athina

La prima vedere, total neinspirat, am văzut un lup; ulterior am dat vina pe contralumină.  Oricum ar fi, lupul în Grecia antică are rădăcini foarte adânci, ele provin tocmai din Arcadia, unde Lycaon (numele spune totul lycos = lup) a fost pedepsit de Zeus prin transformarea sa într-un lup. Mitul acestei metamorfoze circulă în diferite versiuni.

De aceea retractez răspunsul întrebării proprii.

Din nou atunci.

Mi-l închipui pe Dionysios, fiu al lui Alphinos, fiind un lup ce aleargă neîncetat pe Câmpiile Elizee. Revin, în „jurul său o puzderie de vaci, care mai de care mai frumoase, cu șolduri apetisante, cu cozi ce tremură la vederea” lupului, pasc liniștite. Toate acestea pentru că lupul nu le poate atinge, trece pur și simplu prin ele. Vacile sunt asemenea hologramelor, sunt aievea pentru lup. Lupul în schimb este lihnit de foame.

Ce să fie oare această foame în lumea de dincolo, dacă nu toate poftele ce nu au fost potolite în viața reală și ele revin altfel în viața de dincolo. Când mă gândesc la mine cum voi fi, asemeni unui bondar, ce mirosind aiurea toate florile, care mai de care mai colorate și mai frumoase fără să simt nimic de fapt, mă cuprinde teama că nu voi trăi destul ca să văd destul.

Cimitirul antic Kerameikos este un loc aparte, locurile cel înconjoară par distanțate, cimitirul suferă de o singurătate cronică, aleile sale înghit orice zgomot, de aceea pașii se pierd la vederea tuturor relicvelor ce au mai supraviețuit de peste două milenii. Calea Sacră, paralelă cu vechea albie a râului veșnic Eridanos este pustie. Ultima procesiune funerară a fost la limita istorică a începutului de Ev mediu, urma bezna.