Dicționarul detaliilor

Autorii acestui dicționar n-au dorit să explice nimic, cât să arate, nici măcar să elaboreze cât să se minuneze.
La pagina 14.168, la cuvântul vultur, sunt două fotografii. Ele nu fac altceva decât să evidențieze vederea panoramică a zburătoarei răpitoare în vederea găsirii prăzii și mai apoi, următoarea, în vederea a ceea ce se numește vânat.

Primit pe e-mail - The Cave

Se petrece repede, când vrei să spui multora, că ai deschis citind o carte o fereastră, uimirea.
Se trece peste uimire. În fața multora, exaltarea că l-ai descoperit pe Artaud, te lasă mut.
De aceea unii s-au zbătut degeaba în lanțurile pe care viața le-a descoperit în mâinile lor; de aceea biserica spune că moartea poarte fi o eliberare, aici, pentru cei mulți, are dreptate.

Limbaj

Exprimarea, ca formă de exteriorizare, are o graniță.
Există în stânga (sau în oglindire în dreapta) - un obstacol liniar de care nu se poate trece.
Nu putem să acuplăm un limbaj trivial, cu exprimarea a ceea ce numim artă.
Sigur că secolele evului mediu ne-au învățat că ceea ce este artă rămâne așa, indiferent de ceea ce episcopul, contele sau regina au evaluat altfel. Chiar și Papa de la Roma a greșit, apropo de Capela Sixtină, și de Pieta, și de David (Florentinul)  și de canalele de irigație...

Devine simplu, într-o parte este granița, în cealaltă cutreierăm. În cealaltă întâlnim cuiul (holșurubul), de care ne împiedecăm exact atunci când credem că putem naviga cu pânzele deschise în arie maximă -eram atât de aproape (și de departe) de granița blestemată.

Unul din prietenii mei dă o petrecere. Sunt invitați doar două cupluri, el cu nevastă-sa fiind al treilea cuplu. Toate discuțiile decurg normal, autismul media este OK. La un moment dat când directorul de bancă caută toaleta, căci toată această chermeză are loc în curtea latifundiară a unei case de la periferia unui mare oraș, gazda, cel care dorea un credit preferențial, îl conduce acolo unde trebuie, ca mai apoi să prepare un cocteil exotic pentru doamne.

Când umbreluțele au fost poziționate în buza paharelor, servite reci, împrumutând repede răceala lichidului, tot gazda, tot el, își dădu repede cu părerea:

- Asta-i pentru pițipoance !

Atunci tocmai s-a-ntors directorul cu șlițul dezlegat, șeful de serviciu
tocmai moțăia pe masă, dar s-a trezit repede la auzul pițipoancelor, toate acestea conjugară într-o plecare precipitată, asemeni nectarului înghețat ce o luă la vale.

Personajul nostru nu primi creditul, toate formele birocratice fiind îndeplinite se loviră strict de două semnături, de acele semnături ale celor doi invitați.
În audiență, directorul pomeni de ultimul dialog -nu al lui, mai pomeni de faptul că știa că nevastă-sa este o cățea, dar -cu mare atenție, era cățeaua lui! El nu trebuia să bage din astea. El de fapt s-a prostit cu o glumă.

Transparența dorinței

Este cunoscut bancul ce pomenește de cei doi călugări care s-au dus la stareț și l-au întrebat dacă au voie să fumeze. Anii petrecuți în monahie, oarecum le dădea voie să ceară ceva. Starețul i-a luat pe rând la interviu dorind să afle de unde venea coincidența, multiplul. Nu a aflat nimic, în schimb unuia i-a spus că are voie și celuilalt că n-are voie.

După interviu cei doi s-au întâlnit din nou, și fiecare avea alt răspuns. Unul dintre ei, nu contează care, a întrebat: tu ce i-ai spus ?

- Eu l-am întrebat pe stareț; dacă am voie să fumez în timp ce mă rog?
- Și?
- Mi-a spus că-i păcat și că nu-mi dă voie. Dar tu?

Primul ce a întrebat a răspuns:
- Eu l-am întrebat dacă în timp ce fumez îmi dă voie să mă rog la Dumnezeu?
- ...
- Mi-a răspuns că am voie să mă rog oricând, chiar și când fumez!

Thorr - perioada romantică

pentru Nechayev

≪ Thorr Zeul scandinav al războiului, al tunetelor și fulgerelor, al izbucnirii primăverii și protectorul jurămintelor și tratatelor. Este un zeu vinovat, întrucît a ucis, la mînie, pe unul din constructorii veniți din Yotunheim, călcînd un legămînt al zeilor față de cei chemați să le clădească palatul principal și astfel devenind un dublu culpabil.

Yotunheim Lumea Giganților în mitologia scandinavă aflată dincolo de oceanul mondial și despărțită de lumea zeilor Asgardhr prin râul Ilfing, ale cărui ape nu îngheață niciodată.

Era considerat distrugătorul uriașilor. Locuia într-o casă fără acoperiș, dar cu 500 de camere și 10 mansarde (Bilskirnir); era reprezentat ca un bărbat foarte voinic, cu o imensă barbă arămie (trăznetele), cu ochi de văpăi și cu o coroană de stele; călătorea într-un car din care țîșneau flăcări (în acest caz zeul numindu-se Akkathorr - Vizitiul carului de foc), tras de două capre: Tanugnjost (Cea cu dinții scrîșnind) și Taungrisnnir (Cea cu dinții scînteind).

Thorr avea și o armă imbatabilă: ciocanul Mjölnir simbolizînd trăznetul concentrat care nu-și greșea ținta, dar pe care chiar zeul îl mînuia numai cu mîna într-o mănușă de fier.

Mjölnir ciocanul miraculos al zeului scandinav Thorr, lovind cu iuțeală fulgerătoare (interpretabil și ca alegorie a trăsnetului), fiind irezistibil și, după ce era aruncat într-o țintă, întorcîndu-se în mîna zeului ca un soi de bumerang.
Mjölnir izbește sfărîmînd; confecționat din fier (de piticul metalurgist Sindri) e un simbol al raportului dintre elemente. Lansat de zeu, ciocanul se autodirijează către țintă, lovind-o fără greș, indiferent de calitatea de țintaș a aruncătorului; are și alte virtuți: e inalterabil, iar în dorința lui Thorr se poate miniaturiza, încît zeul și-l ascunde discret în palmă; de asemenea, ciocanul este plurifuncțional: pe  lîngă fulgerul pe care-l degajează, cu el este aprins rugul sacru Baldr, și tot cu el Thorr își regenerează cei doi țapi de ham, după ce fuseseră mîncați; un detaliu ciudat: Thorr nu apucă niciodată ciocanul fără să-și bage mîna într-o mănușă izolatoare.≫

Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, ed. Albatros, 1982, pag. 692 

Ori această repetare implică un voyeurism din partea observatorului și calificam așa nu prin incertitudinea prezentă ci prin asemănarea ireductibilă.

Thorr își dărâmă acoperișul armat al casei sale cu ciocanul Mjölnir -nici n-ar fi putut altfel, astfel zeul se va încununa cu stele noaptea. Acoperișul său poartă pecetea timpului prin mușchii verzi ce-l mascau, acum dezvelit devine acel corpus christi al protecției, al inevitabilului. Thorr poartă mănuși și trupul său este tânăr, pe cap nu poartă o șapcă, este o cască personală de culoarea mănușilor ce-l protejează puternic de razele UV ale soarelui. Thorr este desculț pentru că Loki i-a furat bocancii izolatori, el riscă și desculț, aici Thorr bate și învinge.

Te iubim Bobcat

Zoomașinism - zoomachinesm

Dușmanii cerului

muncitor cu picamer penetrând acoperișul unui garaj deja prăbușit

Într-o poveste chinezească, un nobil de prin sud, talentat nevoie mare în ale vânătorii, dorește ca în camera de vază, acolo unde-și primește supușii, să deseneze pe perete un tigru, un imens tigru dacă se poate. Pentru cel ce va reuși să vadă asta, toată viața lui nu va fi nevoit să muncească fiindu-i pregătit un contract de rentă viageră cum am spune noi, în schimb dacă imaginea nu reprezintă ceea ce dorește înaltul nobil să creadă că a făcut, criticului i se va tăia capul.

Atrași mai ales de promisiune, mulți pictori și-au pierdut capul, nobilul nefiind mulțumit deloc de explicațiile lor în care marea felină își făcea loc în camera de vază. Așa că această sală, am putea scrie, a rămas încărcată cu marele desen nimeni neștiind ce este cu adevărat.

După un timp, nu mare, un pipernicit de chinez promite că va ști dacă acolo este cel mai mare tigru și chiar știindu-și pedeapsa în caz de nereușită, se apucă îndată de lucru la îndemnul fericit al gazdei. După o lună, străduindu-se în spatele unui paravan, astfel încât munca sa să rămână voalată de orice privire curioasă, micul pictor își începe perorația în largul unei adunări, strânse ad-hoc de nobil. Dar lumea rămâne uimită atunci când aude explicațiile. Neînțelegând nimic, nimeni nu poate scoate nici măcar un șuierat, toate privirile sunt ațintite asupra marelui dregător.

Nobilul atotputernic privește și el uimit și nevenindu-și să creadă ochilor, îl întreabă calm pe micul chinez ce a îndrăznit să-i murdărească zidul:

- Te temi?
Micul pictor răspunde încet:
- Da.
- Eu mă tem? întrebă din nou nobilul, asezonând viitoarea acțiune prin aceste interpelări.
- Da, spune mai încet micul pictor.
- De cine mă tem?
- De zei, reia repede umil pictorul cu o voce curajoasă.

- Zeii, zeii de cine se tem? mută din mâini o piesă de șah imaginară marele dregător.
- Zeii se tem de vânt, enunță la fel de repede interlocutorul.
- Vântul de cine se teme? din nou vine întrebarea nobilului.
- De ziduri mărite, de obstacole...
- Și zidurile de cine se tem? pistonează din nou gazda.
- Zidurile se tem de șoareci, căpătă curaj deja micul chinez.

- Dar șoarecii de cine se tem?
- Ei bine, șoarecii se tem de cel pe care l-ați desenat pe perete, speriat spuse și nevenindu-și să creadă cele emise, slujitorul se lăsă umil în genunchi.
- Știu că am desenat o biată pisică, dar nimeni nu a încercat să-mi sugereze așa cum ai reușit tu, toți au fost atât de sinceri încât și-au pierdut capul. Se pare că tu meriți premiul.

Sursa acestei povești este dintr-un volum bpt de povești ale Orientului Îndepărtat, nu mă întrebați care, că nu mai știu.

Prăbușirea cerului

≪Trimișii lui Agga fiul lui Enmebarragessi
Părăsiră Kiș pentru a se îndrepta către Ghilgameș la Uruk
Stăpînul Ghilgameș bătrînilor orașului său
a înfățișat pricina și a cerut sfat:
„Să nu ne supunem casei din Kiș
S-o lovim cu armele noastre.≫
Adunarea bătrînilor orașului său
Răspunse lui Ghilgameș:
„Să ne supunem casei din Kiș
Să n-o lovim cu armele noastre”
Ghilgameș stăpîn peste Kullab
Care a îndeplinit fapte vitejești pentru zeița Inanna
Nu a închis în inima sa
Cuvintele bătrînilor orașului său,
A doua oară Ghilgameș stăpîn peste Kullab
Înaintea luptătorilor orașului său
A înfățișat pricina și a cerut sfat:
Nu vă supuneți casei lui Kiș !
S-o lovim cu armele noastre !
Adunarea luptătorilor orașului său
Răspunse lui Ghilgameș:
„Nu vă supuneți casei lui Kiș !
S-o lovim cu armele noastre !”
Atunci Ghilgameș, stăpîn peste Kullab
La această părere a luptătorilor orașului său
Inima i s-a înveselit, sufletul i s-a luminat.≫

S.N. Kramer, Istoria începe la Sumer, 1962, pag.93-94

Delfinii

Mergând spre sud, venind din Epir, după Preveza, ajungi repede la Itea, în acest golf, pe vremuri, delfinii înotau alături de oameni, mai sus, în continent, spre vârfurilor munților Parnassus, Apollo privește deasupra templului, deasupra văii Pleistos și peste livezile de măslini vede golful în soare apune. Ochiul zeului este asemeni ochiului păsării ce-l slujește pe tatăl său.

În partea cealaltă, spre Soare Răsare, Hokusai pictează bărcile cu oameni, tot în valuri, bărcile asemeni delfinilor, numai că soarele nu se vede, așa cum oamenii abia se văd în fundul plutitoarelor.

Ne interesează de fapt cum vedem această mișcare, ne mai interesează dacă ea ne afectează, în rest amănuntele le lăsăm pe seama zugravilor, a celor care n-au reușit niciodată un unghi drept, sau n-au privit afară înainte de a vopsi înăuntru.

Lumina de Johannes Vermeer

Tinci

Orice bănuială a luminii se transformă în umbră, un scut împotriva contrastului.
Fie că vrem, că nu vrem, lumina pătrunde peste tot, în ciuda noastră ne relevă, ne revelează cea mai înaltă formă de cunoaștere: penumbra.

Sunt anumite detalii pe care le regăsim într-un mesaj. Sunt anumite forme care ne plac și ne arcuiesc spre mesaj. Nu ne putem lipsi și nu vom reuși poate doar dacă devenim orbi, de ceea ce lumina ne arată.

„Culoarea unui nor nu este niciodată la fel cu al altuia!” Vermeer (citez din memorie, dintr-un dialog din filmul, romanul,  „Fata cu cercel de  perlă”)

http://tv.acasa.ro/fata-cu-cercel-de-perla/trailer

Imagini din timpul construcției

ca să nu-și dea seama nimeni ce acoperiș am proiectat

raza scanner, teleportare sau felia de lumină

Un altfel de Dürer

Scufundarea lumii - my son

Cultura și civilizația arabă

-fragment din Istoria Culturii și Civilizației de Ovidiu Drîmba *





 

http://artofthemideast.com/2012/11/06/ayyam-gallery-dubai-presents-silence-an-exhibition-by-khaled-takreti-from-nov-6-29/

De la stat la imperiu

La începutul secolului al VII-lea cele două zone de civilizație arabă - din sud și cel din nord - ajunseseră într-o stare de epuizare. Singurul organism politic pe care îl cunoșteau arabii - fie nomazi, fie cei sedentari - era tribul. Unele triburi mai slabe se puneau sub protecția altora mai puternice, devenind „protejați” ( mawali ); altele se uneau prin alianțe în efemere confederații; în fine, altele mai mici erau absorbite de cele mai mari. Premisele creări unui stat arab unitar, și apoi a unui imperiu, au fost opera lui Muhammad (în arabă: „Preaslăvitul”), fondatorul unei religii universaliste, și în același timp un abil și energic om de stat.

Activitatea socială și politică a lui Muhammad era fondată pe principiile etico-religioase ale „supunerii” (islam) la comandamentele care prin revelație i-ar fi fost comunicate de Dumnezeu.

Născut în anul 571, aparținînd clanului hașemit din tribul quraișiților, Muhammad a rămas de copil orfan de ambii părinți, fiind crescut de unchiul său Abu Talib. S-a căsătorit cu o văduvă bogată, Khadija, cu care a avut 7 copii; din aceștia a supraviețuit doar una din fiice, Fatima. Convins fiind că a primit din partea lui Dumnezeu mesaje pe care să le comunice poporului său, din 610 sau 612 a început să predice. a murit la Medina în 8 iunie 632 (al 11-lea an al Hegirei).

Combătînd egoismul, cultul bogăției și solidaritatea bazată pe legăturile gentilice, predica o relație directă, neintermediată între om și Dumnezeu, pe temeiul căreia toți oamenii sînt egali; recomanda generozitate, onestitate, caritate, ajutorarea celor săraci, a orfanilor și a văduvelor, etc. Primii săi adepți au fost unii membri ai familiei (soția sa Khadija, unchiul Abu Bakr, vărul său Ali) și cîțiva din rîndurile tinerilor, săracilor și unor sclavi eliberați. Ostilitatea bogaților negustori meccani - care vedeau în propagarea acestor principii o ameninnțare adusă instituțiilor ce le asigurau puterea și privilegiile - l-a silit să se expatrieze în orașul Yathrib - localitate care va primi noul nume de Medina.

Al-Madinah - „orașul” (subînțeles: „al Profetului”). Hegira - „migrație, expatriere”; după moartea lui Muhammad s-a hotărît ca începutul noii ere - deci a calendarului musulman - să fie fixat la prima zi a anului lunar în care a avut loc hegira: 15 iulie 622.

- unde la început fu primit și ca arbitru și mediator în conflictele dintre arabi și cele trei triburi ebraice din oraș. Încercă să aplaneze discordiile - pentru ca în cele din urmă să decidă expulzarea evreilor și sechestrarea tuturor bunurilor lor; dintre membrii celui de-al treilea trib ebraic, 600 de bărbați au fost masacrați iar femeile și copiii au fost vînduți ca sclavi.

De cîteva secole se răspîndiseră în Arabia triburi de evrei refugiați din Palestina, aducînd aici și monoteismul ebraic. probabil că triburile din Medina erau formate -măcar în parte- și din arabi iudaizați.

Pentru a procura mijloace de subzistență coloniei adepților săi, Muhammad organiză cîteva atacuri contra unor caravane ale negustorilor „păgîni” din Mecca, -lovituri soldate cu morți de ambele părți. Mecca nu va întîrzia să răspundă (în 625 și 627) - ultima dată cu o forță de 10.000 de meccani și beduini, dar fără să ocupe Medina. În 630 are loc marele eveniment; o armată de musulmani din Medina, în frunte cu Muhammad , ocupă Mecca, fără luptă. Muhammad intră în marele templu Kaaba, distruge statuile idolilor, proclamă cultul lui Allah și abolirea tuturor uzanțelor, privilegiilor și obligațiilor în vigoare atunci (perioada preislamică este numită „a ignoranței și barbariei” - giahiliya). În anul următor (631) declară război pînă la capăt „păgînilor” - toleranța fiind rezervată numai pentru adepții religiilor monoteiste (creștini și evrei), cu condiția de a se supune și a plăti un impozit special.

Totuși în zona sacră - Mecca și Medina - nu vor fi admiși nici creștinii nici iudeii.

Nu mai puțin importantă a fost activitatea lui Muhammad de legislator și organizator al comunității întemeiate de el. În ultimii ani ai vieți, prestigiul său era recunoscut de suveranii țărilor vecine - împăratul Bizanțului, regele Persiei,negusul Etiopiei, guvernatorul Egiptului - cărora Profetul le trimitea ambasade, invitîndu-i să se convertească la islamism. Arabia Centrală, Yemenul, mai puțin Arabia Orientală, erau în bună parte cîștigate la noua religie și la o viitoare ordine socială cînd Muhammad muri, fără a-și desemna succesorul. Ruda cea mai apropiată era vărul și totodată ginerele său, Ali; dar la arabi, principiul succesiunii nu era bazat pe legături de rudenie. Fu ales ca șef al noii comunități batrînul Abu Bakr (tatăl Khadijei, soția preferată a Profetului), cu titlul de „calif” - halifa, „locțiitor” al profetului. În felul acesta ia naștere instituția califatului, caracteristică lumii musulmane.

După moartea Khadijei, Muhammad a mai avut 10 sau 12 soții; unele din aceste căsătorii fuseseră contractate de Profet, cu anumite scopuri politice.

Cei doi ani ai califatului lui Abu Bakr au fost consacrați în primul rînd restabilirii autorității și unității statului medinez împotriva tendințelor anarhice ale triburilor de beduini care refuzau să cunoască noul stat și să plătească tribut.

Următorii zece ani, ai califatului lui Omar ibn al- Khattab (634-644), au dus  - în urma victoriilor contra armatelor bizantine, din 636 - la dominația arabă în Siria și Palestina. A urmat apoi cucerirea Irakului, apoi victoria contra Imperiului persan și ocuparea Mesopotamiei; în fine, ocuparea în întregime a Egiptului (646), de unde arabii întreprinseră incursiuni și spre vest, în Ifriqiya (Tunisia). - Omar a fost și un excelent administrator și un mare om politic, care a știut rezolva problemele puse de rapida extindere a Imperiului. Astfel, pămînturile din țările cucerite prin luptă deveneau proprietate de stat, dar erau lăsate să fie lucrate de vechii proprietari în schimbul unui tribut; terenurile din țările care capitulaseră fără luptă erau lăsate - în schimbul tributului - chiar în proprietate vechilor proprietari. Latifundiile foste proprietăți ale Imperiului bizantin sau celui persan - sau ale înalților funcționari - au devenit domenii ale statului arab. S-a întocmit o listă cu a celor care aveau dreptul la o pensie de stat (foști luptători, apoi rudele și primii adepți ai Profetului); cărora le era interzis să posede terenuri în teritoriile cucerite. Administrarea provinciilor era lăsată în atribuția organismelor locale existente înainte - care însă erau controlate de un guvernator.  Organizarea, metodele, registrele, limba folosită, moneda, - toate rămâneau aceleași. Problemele privind interesele persoanelor sau comunităților ne-arabe urmau să fie rezolvate de episcopi (pentru creștini), de rabini (pentru evrei), sau de nobili proprietari persani (pentru zoroastrieni). „Legea divină”, prescripțiile Coranului erau aplicate numai comunității musulmane (umma).

Conform principiului fundamental care călăuzea politica cuceritorilor, lumea era împărțită în musulmani și ne-musulmani; existau deci două categorii sociale: a învingătorilor și a supușilor; între ultimii, privilegiați erau „protejații” (dimmi), practicanții unei religii monoteiste, care în schimbul protecției acordat plăteau un impozit special. Pentru a ține sub control populațiile recent supuse, pentru a crea trupelor baze de operații și de aprovizionare, precum și pentru a le împiedeca de a avea contacte prea intense cu localnici, în punctele strategice au fost înființate tabere care în curînd vor deveni adevărate orașe. Astfel au apărut în Irak, Basora și Kufu, în Egipt - Fustat (viitorul Cairo), în Ifriqiya - Kairuan, etc. Omar n-a urmărit o politică de convertire la islam (dar nici nu a neglijat-o) în schimb s-a îngrijit de educația religioasă a arabilor stabiliți în provinciile cucerite.
După Omar, asasinat de un sclav persan, a fost ales calif Othman, unul din socrii lu Muhammad. În timpul califatului său (644-656) ritmul cuceririlor a încetinit; în schimb incursiunile militare au fost frecvente și în toate direcțiile: Azerbaidjan, Khorasan, Armenia bizantină, Cirenaica, Ifriqiya, Nubia, Aghanistan; iar după constituirea unei flote, în Cipru, Rodos și Sicilia.

Arabii devin redutabili și ca forță navală după ce, în 655, flota lui Muawiya obține prima mare victorie contra unei impunătoare flote bizantine.

Ca om politic, Othman n-a fost la înălțimea predecesorului său. În acest timp s-au format latinfundii, au sporit discordiile și conflictele de clasă, nemulțumirile cauzate de favoritism și abuzurile guvernatorilor. Othman a fost asasinat de un coreligionar al său.

După alegerea în funcția de calif a lui Abn ibn Ali Talib nemulțumirile continuară. Muawiya, guvernatorul Siriei, fu proclamat calif de către sirieni (658), consolidîndu-și poziția și în Egipt, - apoi în Irak, Arabia, Mesopotamia. Ali fu ucis (661), rămînînd stăpîn Muawiya, fondatorul dinastiei omayyade - neacceptată de o minoritate (șiiții), rămasă fidelă memoriei și drepturilor la califat a membrilor familiei lui Ali (deci a familiei Profetului); neacceptată nici de o altă grupare a kharidgiților, adepții unei doctrine rigoriste și egalitariste, proclamînd dreptul la califat al oricărui musulman apt fizic și mintal.

Cei 90 de ani de domni a dinastiei omayyade (661-750) au însemnat - din punct de vedere militar - cucerirea Maghrebului (Africa Septentrională) pînă la Atlantic, a Khorasanului, înaintarea în Valea Indusului și incursiuni de pradă în teritoriul Bizanțului, inclusiv două încercări (eșuate) de cucerire a Constantinopolului, Sub raport politic și organizatoric, Muawiya a creat o monarhie ereditară cu tendințe absolutiste (devenite dominante sub abbasizi), alegîndu-și ca guvernatori ai principalelor provincii oameni foarte capabili și organizînd armata.

Dintre califii omayyazi s-au remarcat îndeosebi Abd al Malik (685-705) și al Walid I (705-715), în timpul cărora imperiul cunoaște maxima sa extensiune (pînă în timpul califatului lui Harun al-Rașid) - din Spania pînă în oazele din Bukkara și Samarkand; Marwan II (744-750), care restabilește autoritatea omayyadă în Siria și Mesopotamia; și Hisham (724-743), excelent administrator, care întreprinde campanii în Armenia și sudul Caucazului. Istoria celorlalți califi omayyazi se reduce în principal la lichidarea unor insurecții (în Siria și Irak), la lupte între pretendenții la califat, și la o frivolă viață de rafinament și de plăceri. În epoca omayyadă, felul de viață al arabilor se asimilează tot mai mult cu cel al celor supuși. Violentele reprimări ale revoltelor, impozitele abuzive, dar și spiritul de toleranță manifestat față de creștini, completează tabloul acestei epoci.

* Ovidiu Drîmba, Istoria Culturii și Civilizației , ed. Științifică și enciclopedică,1987,pag.248-253

Parabole ce intersectează realitatea

La Spitalul de Boli Infecțioase de la Pădurea Verde se renovează saloanele bolnavilor (se poate verifica printr-o vizită intempestivă). Zidarul Vasile mi-a povestit că la patru zile după ce el și echipa sa termină câte un salon, bolnavii sunt mutați în cel nou renovat. Salonul nu este nici pe departe uscat, dar nu contează pentru cei cu boli de plămâni mai ales. Unii mai mor, îmi spune Vasile, așa că mutarea devine mai ușoară. 
Habar n-aveți ce se-ntâmplă în spitale cu plămâni, ne servește apoi din nou Vasile.


Profesorul de Arte Marțiale i-a explicat micului elev că datorită lui știe să se bată, că tot datorită lui a devenit mai tare (ca psihic), că de fapt fără el -în cantonament, se rătăcea fără să aibă habar că omul există doar datorită talentului său de a exista. Micul Elev a înțeles și a întrebat maestrul cum se poate recompensa pentru aceste daruri? Și Maestrul a zis că la rândul său dorește să primească un dar de la el. Micul Elev a întrebat din nou; ce dar?
Ei vezi, tu vara asta mergi la mare, eu nu am să merg (motivele nu-i erau revelate), vreau de la tine, ca spirit tare ce ești deja, să-mi aduci de la mare, cât mai multe țâțe!
Cum adică, întrebă Micul Elev?
Vreau să faci cât mai multe poze cu femei fără sutien, în poze să se vadă țâțele!
Astăzi, când Micul Elev veni la antrenament, urcând scările cu nesaț, sus, în capul lor; Profesorul de Arte Marțiale l-a-ntrebat de poze:
Mama vă aduce pozele, eu am făcut una cu mobilul și-am luat o palmă, asta pentru că eram atât de aproape.

Femeia a oprit mașina în dreptul casei, dar înainte de asta, între arborii ornamentali, i s-a părut că vede pe cineva stând jos. S-a enervat de-a dreptul!
Când s-a coborât din mașină, a văzut o băbuță -pe care chiar a recunoscut-o, care stătea în cur, și care nu se mai putea scula. Băbuța a alunecat la nivelul trotuarului dintre cele două case prin care o țeavă traversa trotuarul pentru a lăsa apa pluvială să se ducă spre stradă, și de acolo în canal.
La întrebarea dacă a pățit ceva?
Băbuța a răspuns:
Că nu se poate scula!
Și femeia a ajutat-o să se ridice. Prin asta, femeia a constatat că băbuța era mult mai ușoară decât fiica ei de clasa a III-a.
Pe unde umbli așa? întrebă femeia.
Mă duc la cimitir, și așa era, căci la două străzi distanță de cele povestite era Cimitirul Rusu Șirianu -noi acum ne aflăm pe strada Eneas -cel care și-a cărat tatăl în spate pentru a-l salva ...
Acolo îmi este bărbatul...
...și fiul...
și fiica, continuă băbuța.

Imaginea unei beții călătoare

Imaginea unui Univers

Orice Univers există datorită perceperii noastre. Este un mod metafizic și foarte simplu descoperit de înaintașii noștri. Una din întrebările existențialiștilor -foarte clar nuanțate, se referea la ce fel de Rai sau Iad, ne dorim. Rămân la impresia că muncim în folosul dorinței noastre, ceea ce ne arde, devine certitudine imediat, chiar dacă ne lasă cu buzunarele goale.

Astăzi, acum, îmi doresc volumul. Îmi doresc acel spațiu (open space -cum delirează bine arhitecții la modă), prin care să-mi pot verifica dreptul la existență, la bucurie, la celebrare, la sport, la intimitate, la singurătate chiar.

Firesc ar fi să locuiesc într-o garsonieră, asta mi-am dorit când eram foarte tânăr. Departe de părinți, de prieteni, de toți. Să am locul meu; mic, auster și simplu. Astăzi, când mi-am dublat vârsta tinereții, voi plăti dublu căldura iarna, voi umbla ca o fantomă în spații larg deschise și chiar mă voi uita prea mult în sus spre a vedea lumina. Trăim, eu cel puțin trăiesc deja conservatorismul unei stări care te îmbie la fereală, să fii afară, în verde, dar să fii în penumbră, în gri. Să nu te plouă, dar să întinzi mâna și să strângi repede zece stropi de apă, sau de zece boabe de grindină, sau de nea, sau de nimic.

Construim pentru a fi mai siguri de existența noastră. Asta să ne rezolve candoarea cu care reușim să îmbătrânim. Să rezolvăm creația. Să fim creativi. Devenim pudici și cu asta ne prostim cel mai adevărat. Unde punem asta și cealaltă, nimic pentru volum, înghesuim o viață-ntr-un proiect, vrem să lăsăm o urmă. Așa cum vrem să lăsăm copii în urma noastră. Câtă prosteală și energie consumată. Dar nu asta-i viața? o lungă prosteală în a păcăli moartea?!

Zgomotul ancestral al loviturilor

La fiecare ciocan ce cădea cu o precizie centimetrică pe curba ce va descrie mai târziu secțiunea vasului de cupru, zgomotul icnea și părea că se ascunde. Odată vasul încheiat, volumul a prins să vorbească despre cele trăite cu milenii înainte. Vasul se năștea astfel în periferiile Damascului ca un lucru domestic, util și prins în domeniul casnic asemeni cănii sau farfuriei. Vasul a început să vorbească de pe vremea când a fost o cingătoare, zăbală de cal sau chiar ornament de scut. Este necesară doar o acuitate sonoră medie pentru a înțelege cele relatate:

≪...Sanherib înaintea bătăliei de la Chalule dă următoarele ordine: „atacați ca o vijelie puternică împotriva dușmanului înainte și pe laturile sale”. După victorie „pune să se taie gîturile dușmanilor ca acelea ale oilor și tăiați viața lor ca un fir” „Ca o ploaie torențială s-a scurs sîngele dușmanilor pe cîmpul de bătălie”, astfel că armăsarii ce galopau înotau ca într-un rîu de sînge, iar roțile carului regal se încleiaseră de sînge. Cu trupurile vrăjmașilor a umplut tot cîmpul de luptă, le-a tăiat membrele sexuale și mîinile toate.
[...]
 Cei asediați se apărau cu săgeți, pietre, făclii aprinse care urmăreau să dea foc mașinilor de război, apoi cu lichide fierbînde (untdelemn, bitum, apă fiartă etc.) Cînd însă hrana cetății asediate era epuizată, iar apărătorii de pe ziduri uciși cu toții, atunci apăreau pe ziduri femeile care lamentîndu-se cereau milă cu mâinile ridicate.

Orașele cucerite „erau nimicite, arse și preschimbate în mormane de pământ și în ruine”, după expresia multor inscripții asiriene, pomii fructiferi și smochinii erau tăiați și tot teritoriul din jurul cetății era presărat cu salpetru sau cu sare spre a împiedeca creșterea plantelor.

Ca simbol al cuceriri depline, regii Asiriei - înfăptuind o acțiune magică -luau puțin pămînt din orașul cucerit pe care îl îngropau la poarta capitalei lor. Toate vitele, ca și bogăția orașelor învinse erau răpite și scribii însemnau cu toată acribia posibilă întreaga pradă luată.
[...]
Dușmanii  asirienilor, odată învinși, erau tratați cu o cruzime care depășește orice închipuire, și orientaliștii moderni au scris despre asirieni că sînt „un popor de o monstruozitate indicibilă”.

Regii prinși prizonieri erau aduși în capitala asiriană unde erau obligați să tragă carul triumfal al biruitorului lor. Apoi li se punea un inel în nări sau în buze și erau trași cu o sfoară, sau erau așezați la poarta principală a orașului asirian într-o cușcă spre a fi batjocoriți de popor. Rebelii (și rebeli erau toți regii dușmani de vreme ce regele Asiriei se socotea împărat al Universului) erau pedepsiți cu mutilarea; li se tăiau picioarele și mîinile, nasul și urechile, li se crăpau ochii, li se tăia limba. Pedeapsa obișnuită a delicvenților era tăierea capului și tragerea în țeapă.

Salmanasser III pune să fie uciși prin ardere în foc băieți mici și fetițe. Alți dușmani erau jupuiți de piele vii și pieile lor erau întinse pe zidurile orașului lor. Capetele celor uciși erau tăiate și strînse în piramide de capete sau atîrnate de crengile arborilor fructiferi ca trofee. Întotdeauna scribii însoțeau armatele pentru a înregistra numărul capetelor tăiate.

Locuitorii orașelor cucerite care scăpau de baia de sînge erau duși ca prinși de război în Asiria, bărbații cu cătușe sau legați cu frînghii, sau obezi la gît. Femeile și copiii mergeau nelegați dar adesea trebuiau să poarte roabe. În noua lor patrie prinșii de război trebuiau să presteze munci de corvoadă și să clădească pentru regii Asiriei marile lor construcții.

În defensivă însă, acest popor atât de crud și de sîngeros nu putea să reziste mult timp. Desigur cetățile asiriene asediate de mezi au putut opune un timp oarecare rezistență, - astfel urme de lupte au putut fi decelate înaintea ruinelor zidurilor orașului Assur -dar după ce asediul efectuat de mezi a folosit inundația care a acoperit o parte din oraș, orașul Assur ca și Ninive și Kalah, au căzut fiind cucerite de mezi.

Cînd Xenophon cu cei 10.000 de ostași greci au trecut prin aceste locuri după 200 de ani nu mai exista nici urmă din aceste cetăți și el n-a bănuit măcar  prin ce locuri istorice a trecut cu armata sa.
[...] ≫ *

__________

*Constantin Daniel, Civilizația asiro-babiloniană, ed. Sport-turism, 1981, pag.143-145.

Omul din Homs și vasul din Damasc

Am cumpărat acest vas de la un sirian ce locuia în Homs, mi-a povestit  cum șiiții îi pustiesc țara. Greu de crezut toate relatările lui. Nu este obiectul acestui blog de a împărtăși aceste realități înspăimântătoare precum mi le-a relatat vânzătorul sirian ce a locuit odată în Homs.

Vasul este destinat degustării de lapte, el se așează pe loc rece. În timp ce o lingură abia intră în deschizătura prelungă pentru a culege o gură de lapte. Vasul îmi amintește de grecescul lekythos, dar nu este decât o formă prin care doresc să definesc ceea ce nici nu știu cum se cheamă. În piețele din Damasc se găsește asemeni tetra-pak-urilor din super-market-urile noastre. Ceea acolo se degustă, la noi este sigilat.

Totul este lucrat manual; asemeni țiganilor noștri ce vând cazane de țuică, totul în cupru, aliaj, aramă.

Imaginea speranței

Imaginea speranței devine nefertilă, sterilă chiar, în momentul în care porumbelul nu apare. Biblic amintind, Noe trimite două ciori (corbi) de pe marea sa corabie în timpul diluvian în care trăia, să găsească uscat. Ciorile găsesc stârvuri și se pun pe haplit, niciuna nu se mai întoarce. Dă drumul atunci la doi porumbei, acești vin înapoi cu ramuri de măslin la câteva zile de lansare.

Mai departe, copilul a prins porumbelul în marea zonă pietonală a Timișorii ce se numește Piața Operei numită acum -după 1989, Piața Victoriei.
Într-un ținut plin de fast și dantelă mică vieneză, bere de la 1700 toamna, copilul face contrastul pentru care pietonii se dau o parte sau chiar îl ignoră. De pe bicicletă lucrurile stau altfel și tot altfel mi-a fost atrasă atenția de am lăsat bipedul rotund și m-am întors pe jos -tot biped, spre a fotografia ceea ce eu numesc acum „imaginea speranței”.

Sunt mii de porumbei ce se lasă liberi în ajunul unor mari sărbători naționale, asemeni baloanelor cu heliu, ei părăsesc repede orizontul vederii noastre. Noi credem prin asta că am înfăptuit ceva, am dat libertate cuiva. Înaintașii noștri au gândit la fel, Petru s-a prăjit asemeni lui Doja, tot pentru libertate, Jan Hus și Giordano Bruno la fel și lista celor ce au murit pentru libertate este infinită. Imaginea unui rug ce arată -pentru cei prezenți, imaginea unui om ce moare pentru libertate este falsă și este falsă pentru că ea nu este vie.

Vă prezint o imagine vie a speranței și o scriu cu maximă modestie în ceea ce privește adevărul pe care vi-l sugerez.
Acum îmi amintesc de Philip K. Dick, cel care a scris romanul, de  Ridley Scott cel care a făcut filmul, un film despre porumbei:

Laser frate

Călăuza

Tunel

Etriere legate de bare de oțel striat

Bolyai a demonstrat neuclidian că două paralele se întâlnesc, demonstrația este mai sus.
Tot din același ciclu; teorema: că dreapta este un arc de cerc. Demonstrația este mai sus.
Merită să amintim euclidian de secantele ce taie drepte paralele; dezvoltă unghiuri complementare în interior. Demonstrația este mai sus.
Toată geometria plană, cât și cea spațială (în trei dimensiuni) este mai sus.
Dacă tunelul acesta ar fi un tunel al timpului, atunci am demonstra Relativitatea Generală a lui Einstein: eu n-aș mai scrie acum și blogul meu nici n-ar mai fi. Demonstrația este mai sus.

Dialog à la Hrabal

De zece zile nu mai avem bucătărie (ea există ca un volum, dar nefuncțional).
Mergem și mâncăm prin birturi. Ce nu s-a întâmplat de zece ani și chiar mai mult, se întâmplă acum: la o vârstă minunată de mers cu bicicleta, mâncăm în oraș. Car cu mine, în coșul din față, aparatul de fotografiat. Fac des poze, astăzi vă arăt una.

Măsura dialogului se referă la persoane, la numărul lor. Dialogul cel mai minunat este cel ce cuprinde trei persoane. Astăzi chelnerul a fost atras într-o discuție pe care cu greu o înțelegea, în schimb era foarte atent la ceea ce răspundea interlocutorul, întocmai ca în trafic și întocmai cu prioritatea de dreapta.

Cei ce privesc

Cynthia Leepetterson, Art of middle class, University Press of Mississippi, 139

Găsim, în mediul în care ei viețuiesc, pe acei ce privesc.
Este în final ceea ce ne definește ca ființă; privirea, uitătura cum zic cei ce zidesc zidul meu.
Nu voi avea poate niciodată prilejul să vă împărtășesc bogăția lingvistică ce-mi sporește zestrea ascultându-i pe acești privitori.

Acești privitori muncitori, de fapt văd prea puțin pe lângă cât muncesc, eu mi-am permis să-i deconspir și să le arăt adevărata față, față umană, gânditoare și uluitor de asemănătoare mie. Eu sunt la fel ca ei, am privirea lor, am căutătura lor, sunt seamănul lor. Este adevărat că m-am lăsat de fumat, este adevărat că nu mai muncesc fizic precum ei, este adevărat că nu mai sunt atât de tânăr, este adevărat că nu sunt eu. Sub toate aceste adevăruri suntem de fapt noi.

Lumea detaliilor

Este fără precedent să poți fotografia ceea ce ai văzut -asta în postura de amator, nu de profesionist și de detectiv particular.
Este fără precedent să poți număra cu exactitate toate articolele acestor aripi ce împart la mie secunda.
Este fără precedent să le vezi atât de transparente.

Sub umbrelă

Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, ediție bilingva, Humanitas, 2013

Oracolul privit ca referendum

≪Regina -mamă avea printre soțiile regelui rangul cel mai mare ți ea juca un oarecare rol politic. Celebra Sammuramat (care apare în legenda greacă transmisă nouă de Herodot sub numele de Semiramis), mama regelui Adad-nirari IV, a fost regentă vreme de patru ani în timpul cît fiul ei era minor. O altă regină-mamă care a jucat un mare rol politic a fost Naqi'a (în traducere „cea curată”) soția lui Sanherib.
[...]
Astfel, regele Sanherib probabil împins de soție, aceeași Naqi'a mai sus amintită, a cerut un oracol al zeilor care îi răspund că trebuie să numească drept urmaș al său pe un fiu al său Asarhaddon înlăturând astfel pe fii săi mai mari de la succsiune. Întrebați, zeii Šamaš și Adad au răspuns că Asarhaddon trebuie să-i urmeze la domnie. Dar deși a pus să jure pe toți dregătorii și ostașii săi că vor respecta această dorință a zeilor, este probabil că aceștia aveau puțină încredere în oracole și în astfel de porunci ale zeilor, căci frații lui Asarhaddon înlăturați de la domnie, se răscoală, ucid pe propriul tată și un război între frați se pornește în Asiria.

În cele din urmă Asarhaddon rămîne rege, dar nici el nu orînduiește în chip mai fericit succesiunea la tron a fiilor săi, căci împarte regatul în două părți: Assurbanipal devine urmașul său la tron în Asiria și Šama-šumkin, fiul său cel mai mare primește ca moștenire tronul peste Babilon. Însă această împărțire duce la războaie îndelungate în care Babilonul este cu totul nimicit și Asiria ajunge să fie distrusă.≫

Constantin Daniel, Civilizația asiro-babiloniană, ed. Sport-Turism, 1981. pag. 120-121.

În lipsa cuvântului apare imaginea

Alt șantier (la Spitalul Județean)

Atenuarea undei

Fabrica de Bere Timișoreana (vedere din spate)

Mulți bunici pentru o nepoată, sau invers

mai presus de gospodină: bicicleta

Oblic - Loxias

Șantierul meu în salt

Decapare

Moda cărămizii aparente dăinuie din Renaștere, de aceea toate monumentele antice romane ne apar astăzi mult mai valoroase estetic prin aparența lor naturală. Jérôme Carcopino ne explică această prefacere ca ceea ce fiind vizibil, clar și construit, dă adevărul obiectului prin care noi îl percepem, adică toate aceste apaedecte, arce, amfiteatre etc. reușesc să ne învăluie arhitectonic prin atomul; numit cărămidă. Atomul trebuie atunci să se vadă -ceea ce este neadevărat, spune istoricul de mai sus, noi vrem să vedem sub tencuială. Romanii știau să tencuiască, dar se pare că acum ne place și adorăm cărămida aparentă (chiar falsă).

Decaparea zidului, înseamnă să-l aduci la starea sa primară de înălțare. La felul în care el a fost clădit, la foetus, să vedem doar ceea ce rezistă.

După decapare, una din cărămizi, are pe ea semnul infinitului. Semnul este trasat în perioada când ea -cărămida era crudă și nearsă. Actualizăm vârsta zidului la șaizeci de ani sau mai mult. Pe tema asta voi reveni după o noapte de odihnă.

Perdea

Tavan căzut. Perdea.
În stânga și dreapta bolți romane, circulare, aproape perfecte.
În față, drept în față, trestie cu tencuială din mult var, plasă rabiț și scândură subțire, netrasă.
Soarele în poziția de înălțare, înainte cu mult de prânz. Umbre largi, frumoase. Absorb prin acestea orizontale funiculare, ce traversează fiecare orizont în unghiul lor. Avem de-a face cu mai multe orizonturi, suntem în acea realitate Schwarzschild, orice unghi compensează lumina și evenimentul, astfel că umbrele devin curbe. Nu insist, deja contrastul îmi tulbură solul, praful ce vine de sus, inundă și modifică realitatea; suntem în Călăuza lui Strugațki, a lui Tarkovski, suntem pe linia de unde oricând putem aluneca.
Imaginea strictă a non-trecerii, a interzisului, a amenințării directe, a perceperii dăunătoare; în fața noastră tavanul a devenit obstacol.

Zânul podurilor -șobolanul

Şobolanul cenuşiu ( Rattus norvegicus )

Feeria s-a terminat, praful acela ce dăinuia de zeci de ani a fost alungat.
Paranormalul a fost descifrat. Nu este vorba de povești cu zâne, ci de povești cu șobolani.
Podul avea șarmul său numai în fotografii.
Podul devenise cimitirul șobolanilor, patru morminte au fost descoperite. Unul se pare că avea chiar doi ocupanți.
În morminte s-au găsite boabe de fasole, soia și chiar nuci. Mormintele, elaborate în vată minerală de culoare galbenă au căpătat o culoare maronie asemeni ocupantului. În orice caz, contrastul era evident și așa. Poziția șobolanilor nu diferea la fiecare tomb, unii își mușcaseră coada chiar, semn al unei otrăviri puternice. Lupta pentru putere n-a contenit, asasinatele s-au ținut lanț; în toate, zeul numit om a momit cercetașul, care a dus otrava în sânul propriei comunități.
În final, în podul vechi, pe care-l credeam populat cu zâne, ale căror zgomote ni se păreau diafane, s-a arătat a fi cu șobolani care tropăiau la fiecare înmormântare celebră. Mormintele au fost datate de la începutul mileniului, asta după tipul de vată minerală folosit pentru mumificarea lor.

Singurătatea ce dărâmă totul

Fără ziduri, fără acoperiș, fără coș, doar intrările și ieșirile, zidurile interioare, fără plafoane, fără acoperiș, doar podelele, doar ușile.

Rămâi și privești distrugerea intenționată, vandalismul programat, munca unei zile.

Privești totul ca pe un nou început, mintea desenează acoperișul, unghiurile, curgerile.

Spre seară, te urci și privești coșul singuratic, becul de serviciu, și globul pământesc uitat în pod de ceilalți proprietari.

Sunt atâtea lucruri într-un pod despre care s-ar putea scrie un volum de poezie, nu un roman.

Coșul cu fusta ridicată,
Rușinea ploilor,
Cum se vede tencuiala mâncată și
... cărămida afumată.

Rușine coșule, că te-ai lăsat așa,
... și mai vrei să piști și porumbițe, 
Ura băi moșule.

Teism

În față, înainte de, expresia „ad portas” sau pentru cei subtili „ante portas”, desemnează ceea ce poate oricând să se întâmple; porțile să se deschidă, sau să fie dărâmate. La Ierusalim există Poarta Zidită, este ceea ce nu trebuie să se întâmple, Poarta de Aur, sclipirea ce oprește.

Quintus Fabius Maximus a fost generalul care a mutat poarta, astfel că prin înțelepciunea sa a schimbat toată strategia războiului, a fost un Sun Tzu roman, de aceea i s-a spus il temporeggiatore.

Expresia a început așa:
Hannibal, Alpibus superatus (munții Alpi), in Padanam (câmpia Padului) planitiem descendit.
Și s-a sfârșit așa:
Fabius propter suam prudentiam consul creatus est.
http://www.latin.it/versione/3002

Ori cel ce comandă timpul face regia, acela este Zeul.
Deci nu trebuie să ne referim la timp ca la o mișcare ci ca la o așteptare, nicidecum expresia încetățenită il illo tempore nu este cea înțeleaptă.