Senzația

Tipul acela antic ce povestea că „apropierea” și „depărtarea” ține de senzație avea dreptate.
Eu cu cât mă apropii mă divulg, cu cât fug devin vulg.

În fața mea muntele, obosind ajung în vale.
Așa îmi dispare senzația de oboseală.

După apus

Crepuscular Koroni port

Tainic, fiecare luminiță arată ceva, toate unite în comun prin ceea ce ține de om. Soarele fiind divin, prin apusul său lasă loc luminii oamenilor, cea proteică înlocuită de cea prometeică. Crepuscular și ubicuu Zeul este prezent și prin coridoarele lăsate necercetate, bântuie oamenii, îmbrăcați în case, mașini, bărci, avioane.

Lumina oamenilor este invizibilă Zeului, fiind artificială, cunoscută, lipsită de frică. Lumina oamenilor le arată faptele, mersul, căutarea. De urmele acestei lumini Zeii fug, uitătura lor este cea a oamenilor, o întoarcere orfică în spate, în fapt oamenii au uitat nerăbdarea, transmisă de acum zeilor.

Într-un orizont frânt și triunghiular, catargele iahturilor apăsau la nord vârfurile muntelui Ithome, aproape de vârf, Messinia; cetate uitată de zei, cotropită de spartani. Este o greutate să privești în minte istoria atârnată de vârfurile unor catarge.

De pe un catamaran se auzea muzică, un ritm neștiut pe aici, venit din Africa prin America. Lumea știută de mine se schimbă, ceea ce aduce vântul antichității din spate, pe o corabie cu catargele goale, lasă un imens gol în fața ei, prin nemișcare, prin lipsa umbrelor.

Nemeea, privind în spate urma unei viitoare acropole

Nemeea 2015

Într-un șir lung de coline, pornind de la Micene (Mycenae), de la Profetis Ilias, culmea cea mai înaltă din jurul cetății lui Agamemnon, ajungem spre nord-vest la Nemeea.

Între Kalentzi și Soulinari, două sate, se naște o colină pregătită pentru o akropolă; templu pe un deal, pe o înălțime.

În spatele templului lui Zeus, spre Corint, un deal ne apare plat, ca și cum cineva a pregătit locul spre a înălța un templu.

Știind asta, coloanele prăvălite în urma cutremurelor, indicând sarcina, cele reconstruite, revărsând efortul, nu pregătesc nimic în afara unei priveliști înălțătoare unui templu asemeni celui din insula Egina, Aphaia.

Închipuirea unei treziri

Lachanou beach, near Koroni

Plaja urma linia dreaptă asemeni spinării unui dragon, iar în spate, cumva, lua formă coada lui. Pietrele păreau așezate asemeni solzilor, iar nisipul arăta ca transpirația unei zile de zbor. Totul trebuia întors drept, astfel ca marea să pară vânt. Din faleza uriașă pornea o aripă de-a lungul pământului, pe când cealaltă era îngropată simetric în sol.

Pe dragonul ăsta nu l-a văzut nimeni până acum și nici eu n-aș fi băgat de seamă dacă sforăitul lui n-ar fi urnit cuiburile de vulturi ascunse printre plopii mai înalți ca chiparoșii ce străjuiau valea prin care un firicel de apă încă se strecura spre mare.

În căldura unei zile de august bolboroseala animalului preistoric mișcă plaja asemeni unui cutremur și toate păsările agitară văzduhul în așteptarea primejdiei. Bestia se ridica, dar o barcă aflată aproape de mal se rostogoli spre capul dragonului izbindu-l în frunte. Înainte să-și dea seama ce se întâmplă, capul se plecă și se scufundă din nou în mare, lăsând trupul la fel cum a fost înainte.

Privitorul, un pictor, a promis atunci că va picta tabloul privind ridicarea dragonul din timp și spațiu.
Tablou pe care îl mai aștept și astăzi.

Existență

Historical and Folklore Museum of Kalamata

„Îmi povesti apoi cu resemnare că niciodată nu izbutise să-i scoată din cap bătrînei Eroria, priceputa lui menajeră, credința că era coborîtoare dintr-o balenă eșuată în golful Hotuiti. Eroria îi răspundea că el n-avea de unde să știe, chiar dacă era preot, pe cînd ea știa lucrul acesta de la tatăl ei, care îl știa de la tatăl lui, care îl știa de la părintele lui și acela știa cel mai bine ca oricine, din moment ce el însuși fusese balenă !”

Thor Heyerdahl, Aku-Aku, Ed. Științifică, 1961, pag.173.

Soare la Koroni

Greece, Peloponnese, Messenia, Koroni

Întors cu fața spre continent, spre nord, Koroni -cetate venețiană, cucerită de turci, recucerită de occident și din nou de turci, într-o poveste istorică lungă, în care intră personaje precum sultanul Suleiman Magnificul, amiralul Andrea Doria, regele Charles al V-lea, dogele Francesco Morosini, generalul francez Maison și până în al Doilea Război Mondial, când germanii în retragerea lor din 1944 au distrus două bastioane fiind depozite de muniții, devine astăzi emblema unui turism exacerbat al Greciei.

Koroni oferă vizitatorului ineditul cosmopolit și labirintic al unui orășel contrastant prin suișurile și coborâșurile străduțelor, a lumii extrem de pestrițe și mai ales a culorilor. Seara, pe un chei lung de peste un kilometru, cu tavernele așezate rând pe rând, de-a lungul portului turistic, chelnerii îndeamnă turiștii să ia loc și să comande. Copiii localnicilor se amestecă în fuga lor cu cei ai turiștilor, bicicletele lor micuțe sunt gata să te descalțe și câte-o pisică miaună speriată de țipetele lor. Bărcile pescărești pleoscăie alături de iahturi și catamarane, pe celălalt chei, spre prim bastionul cetății, cheiul îngust, oarecum perpendicular pe cel principal, ce apără portul de valuri și vânt, este locul unei promenade, unde am văzut strânși într-o parte băieții, nu mai mari de șaisprezece ani, gălăgioși, puternici și nu mai departe de o sută de metri, gașca fetelor, cam de aceeași vârstă, care șușoteau doar în tăcere și aruncau ocheade în direcția orașului, spre băieți. O bicicletă se deprinde și trece pe o singură roată prin fața fetelor, un băiat tuns asemeni unui cardinal, învârte ghidonul repede în stânga și în dreapta, fetele chiuie reținute, lumina galbenă a lampioanelor înalte îi prelungește umbra, dispare. Tăcere, apoi apare invers, la fel, de data asta fetele râd tare. Un alt băiat se întâlnește la jumătatea drumului dintre tabere, cu o fată, pe lângă ei turiștii îi acoperă și astfel ei se pierd vederii.

Înaintea serii este bine de vizitat cetatea, urcușul greu inițial, pe străduțe fără trotuar, cu mașini ce vin din ambele sensuri și se opresc repede pentru a trece greu una pe lângă cealaltă, devine mai ușor atunci când căldura asfaltului dispare în dauna caldarâmului de piatră, iar înălțimea petrecută de vânturi moi aduce răcoarea unui crepuscul datorat promontoriului Akritas, spre sud, care ascunde soarele înainte de ora sa astronomică, astfel că lumina venită dinspre mare, prin reflexii nesfârșite, îmbogățește zidurile cu culori rozalii.

În cetate se mai locuiește încă, câteva locuințe uimesc privitorul prin hedonismul grădinilor și al așezării acestora față de ziduri și bastioane. Chiar mai sus, se poate trece prin cimitirul orașului, iar spre vest există o mănăstire unde biserica Sfânta Sofia ne apare spre stânga, biserică lăsată în conservare, construită pe un vechi templu al lui Apollo - Korynthos. În teritoriul mănăstirii este biserica impozantă al Sfântului Haralambie, înconjurată de grădini înguste în zidul cărora stau aliniate chiliile.

Peste zid, jos, spre sud, este Eleistria, biserica principală a orașului, locul unde au loc majoritatea sărbătorilor religioase, un spațiu deschis, plin de pini uriași, ce dorm parcă deasupra aleilor ce duc spre clădirile anexă bisericești, în spate, pe lângă o arteziană, biserica Panagia Eleistria, în dreapta un turn venețian.

Poate prea lungă introducerea, dar povestea continuă.

Ceea ce citind vedem

The Complete Greek Temples, Tony Spawforth, Thames & Hudson, 2006

Ar trebui în final și cărțile să dispară, să nu mai citim nimic, să vedem doar. Citind ne imaginăm și ceea ce vedem apoi ne transfigurează ideile în din nou, ceea ce mai târziu vom numi cea mai perfectă lume. Astfel au apărut Republica lui Platon, Raiul și Iadul lui Blake, Noua Antlantidă a lui Francis Bacon, Shangri-La a lui James Hilton și multe altele mai bune poate și nepomenite de mine.

Și totuși merg acolo unde văd ceea ce alții au scris înaintea mea și prin asta m-au împins, m-au îmboldit... cred că valoarea imaginii din fața mea rezidă din educația pe care am primit-o. Un sfânt Sebastian plin de săgeți s-ar putea să nu însemne nimic pentru un polinezian ce cu piroga lui ajunge în fața sfinților tăcuți din Insula Paștelui, acolo unde, regăsindu-și zeii, se apleacă în fața lor.

Deci și o memorie ancestrală poate conta, o întoarcere în trecutul propriu, în trecutul tribului, în trecutul pământului din care faci parte, poate așadar conta.

Le Mépris - Disprețul

 


Nu ultima reprezentare a lui Ulise, nu ultima peregrinare, nu ultimul „Le Mépris”.
Trăiesc constant călătoria; în așteptarea celei mai mari. Tovarășii sunt în jurul meu, peregrinează și ei, se rătăcesc și ei, la fel ca mine -oamenii.

Totuși, acest film: „Le Mépris”, ascunde ceea numai adevărații călători prin viață pot simți, o bandă uleioasă, lipicioasă, care se strecoară prin mersul celui ce se avântă, avânt nechibzuit de-a petrece prin viață. Ceea ce te ține lipit locului, lipsit de darul avântării, este tocmai nepăsarea, mai apoi disprețul. Ultimativ fiind disprețul, ce are darul nechibzuinței, ce face ca lumea să se spargă, lipsită de orice rezistență umană, dorință de-a a celebra contemplarea. Căci în engleză filmul este tradus în „Contempt”, ceea ce pentru profani ar însemna exact felul de a privi lucrurile -în contemplare. Dar oare nu acesta este disprețul ? nu felul acesta de-a ridica ochii spre cer în căutarea zeilor, ochi întrebători, contemplativi...

Nu cred că Jean-Luc Godard a pus pe masă toate cheile, toate lacătele spre a fi măcar sparte, dacă nu deschise, misterul deschis, evaporat să dea naștere duhului, dorinței, care vine și deschide la rândul ei lumea. Atunci, în mintea celui indus, de deschidere, de duh, lumea pare de cristal, optica ei foarte clară îl face pe privitor să se rătăcească, la unghiuri subtile, cadrul se mărește sau se micșorează spontan, împiedecarea urmează.

Priviți acest film asemeni unei transpoziții, fiecare dintre noi putem fi personajul, ceea ce nu înlătură misterul.

Ulise

În urma vizitei mi-au rămas vestigii, sunt acele flash-uri, imagini stricte ce aparțin unui simbol, unei fracțiuni de intersecții a timpului cu imaginea, de parcă ochiul, când a clipit a înțeles, fără ca nervul să transmită vreun impuls, vreo energie mai sus și mai presus decât acestea, am înțeles că alunecând afară, întoarcerea va fi reprobabilă, că voi pierde și memoria îmi va ștearsă datorită abundenței, belșugului pe care l-am trăit acolo, în acel loc, în acea insulă, asta pentru că ajuns pe mare, în vârtejul valurilor ce mă petreceau, mi-am dat seama că sunt Ulise.

Sunt bine, trăiesc

Piața Libertății - Monumentul Ciumei, Timișoara

Țin să mulțumesc cititorilor, se pare că unii nu m-au abandonat; orfan fiind tot aș fi scris, dar așa cu țâța-n gură sunt zglobiu.
Vara asta tot în Grecia merg, undeva pe lângă Koroni, o cetate venețiană care se află în sudul Peloponezului, în sudul peninsulei Messenia; deja locuri cunoscute.

Sud la sud, departe - cât mai departe. În limba călătorului cuvintele nu sunt necunoscute, pentru că el vorbește de locuri, iar locurile sunt binecunoscute, infinite. Uneori mă trezesc că ating cu privirea cetăți necunoscute, porți pitite și secrete în umbra măslinilor, coridoare subterane, rezervoare de apă; așa am visat cetate Micene (Mycenae). Îmi este dor de dealul acela, de culmea bătută de soare între cele două vârfuri de munte; Ilias, Zara. Îmi este dor de piatra care dă naștere mitului, care izbește neîncetat poarta realității, pentru ca omul să se mai trezească odată. Cu gândul la zei, a început poezia, cu fuga de ei filosofia.

Cușca - Cage

Girafe la Grădina Zoologică Budapesta

Ceea ce multora le pare ca fiind circumcis, este de fapt înscris. La fel ca semnele geometrice de pe girafă, care nu au nici o legătură cu geometria încăperii unde ea este închisă. Cușca nu are geometria prizonierului, de aici atitudinea sa de închisoare - a cuștii.

Girafele nu se află în ceea ce am putea denumi atitudine patrulateră oarecare, ele se află închise în patrulatere particulare, romboidale și dreptunghiulare. Pierderea libertății se află în perfecțiune. Pierderea libertății se află în ideologie.

Prețul pierderii libertății nu o suportă filosofia -ci ideologia, căutarea unei filosofii perfecte asupra umanității. De parcă umanul poate avea poligonia cuștii perfecte.

Dansatoarea vieții

Greece, Messenia, Kalamata Museum

În ordinea dorințelor, în final, suntem ceea ce suntem. Știu că sună biblic, testamentar, dar faptul că suntem unde ne aflăm ni se datorează. Celelalte evenimente mai mult sau mai puțin fericite au gradul lor de deviere și de toleranță, așa cum la rândul nostru ne aflăm în mijlocul celor pe care-i înțelegem, îi acceptăm și-i tolerăm în final.

Corpul nostru devine ceea ce starea noastră interioară o determină și aici nu mă refer la cei cuprinși de boală sau de evenimente în care constrângerea devine cotidiană. În libertate, ajungem ceea ce ne dorim, sigur că mulți tânjesc după un efort care i-ar fi dus mai sus.

În dansul nostru viu, suntem muzica pe care o auzim și pe care o ascultăm ca fiind viața noastră.

View of view

Budapest Zoopark

Atât de aproape, dar atât de departe, privesc la rândul meu privirea celor care cu sute de mii de ani în urmă, priveau la fel ca mine. O repetiție, pe care acești macaci o știu mai bine decât mulți oameni, absența libertății. Colivia există.

Detaliul care umple camera

Dimineața în larg - între Agios Nikolaos și Stoupa

Pentru a forța imaginația ideea unui detaliu trebuie bine transpusă, în jurul acestuia putem țese totul.
Avem nevoie de un pescar, apoi de o mare, de țărmuri aplecate dinspre munți puternici, ceva case pe acestea, o lumină diafană, o transparență, ca mai apoi să pornească povestea.

Pescarul prinde în plasă o ladă, ce se dovedește a fi un sicriu de unde Dannae iese și mai târziu îl naște pe Perseus, acesta taie capul Medusei, ajustat de zeița Athina și de zeul Hermes, scut și zburătoare. Se căsătorește cu Andromeda, răpita. Mama acesteia, Casiopeea cea frumoasă devine constelație. O nouă dinastie se naște. Zeus privește. Un detaliu.

Imaginea descifrată de fractali

Mani, Grecia, Katafigio Cave

Numai liniile drepte pot defini exact direcția, celelalte linii drepte,  asemeni orizontului, reușesc doar să despice vederea în ceea ce se vede exact și în ceea ce posibil ar putea fi exact. Aici intervin fractalii, asemeni unor bacterii cuprind și desenează aria posibilă a exactității. În cazul de față au pierdut soarele, el fiind deasupra peșterii.

În căutarea pisicii

Monemvasia spre înălțimi

Schrödinger ascunde pisica într-o cutie, nu una obișnuită, cu toate acestea pisica este vie.
În urma experimentului, nimeni nu poate să se exprime clar în privința pisicii, a existenței ei, a morții ei!

Fiindcă sus, anul trecut în sfârșit de august, cetățuia insulară de la Monemvasia se reconstituia, ne-am întors pe aleile înguste și povârnite spre singura intrare = mone embasis.

În alunecare, spre dreapta, am lăsat brusc pisica spre ... dreapta, și ea -pisica, dormea.

The martian David Bowie - Life On Mars?

:(((