duminică, 19 februarie 2017

Yannis - ficțiune

Greece, Peloponnese, Chora Museum
În fața muzeului, Yannis avea grijă de leandri.
Am mâncat smochine aduse de el, din spatele parcării, în umbra statuii lui Blegen, apoi din cauza soarelui ne-am mutat peste alee, în umbra lui Marinatos, muzeul încă nu se deschisese.

Soarele ne păcălea, deși era foarte cald nu arăta ora exactă, cumva se strecura, în absența luminii umbra era binefăcătoare. Smochinele erau reci, sâmburii se strecurau și alunecau dând sens gustului reavăn, născut pentru a fi viu.

Nu-mi este foame, am plecat de la Pylos de dis-de-dimineață, dar am mâncat pe drum plăcinte cu brânză, am băut lapte de capră și apă, am respirat aerul răcoros al livezilor de măslin, sunt doar pregătit pentru o zi întreagă, pot să văd și să aud mult timp de acum încolo.

Yannis îmbucă o bucată de brânză, fălcile îi conturau ridurile, îi arăta mai bine vârsta înaintată, care, sub toate aceste aparențe îl dădeau mai tânăr, din cauza dinamicii, a mestecatului cuspidat.

„În muzeu, când te vei duce, vei vedea etichetele, toate sunt scrise de mine...”

Am privit spre muzeu, vreo zece trepte de marmură, separau solul de nivelul zero al intrării, o doamnă urca lent acest timid obstacol.

„Nu cred că poți citi tot ceea ce am scris eu în acest muzeu.”

M-am întors spre Yannis și-am întrebat : „De ce?”
Un scârțâit metalic îmi opri gândurile, în fața mea, Yannis mesteca calm știind clar că ușa metalică, zăbrelită, grea, scoate același chinuit glas de ani de zile.
Când păsările își opriră cântatul, îi auzii din nou glasul: „Eu nu știu limba engleză și totuși am scris fonetic această limbă în limba greacă.”

„Te rog să fii atent la spațiile dintre cuvinte și la înălțimea vocalelor, sunt litere, mai ales „e”-ul pe care îl desenez de fiecare altfel față de ceea ce doresc să transmit.”

L-am rugat să mă aștepte, să văd cu ochii mei cele spuse de el și-apoi să stăm de vorbă.
A acceptat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

mesajele anonime nu se citesc