marți, 31 martie 2015

Dacă nu m-aș fi născut



Roțile arătau pătrate;
Florile tăiate.

Dacă nu m-aș fi născut,
Cercul n-ar fi existat,
Cerul n-ar fi fost pătat.

Dacă nu m-aș fi născut,
Ursul era mut.
Și n-ar fi murit,
Și nici n-ar fi privit.

Pentru că eu nu m-am născut,
Ca mai apoi să mor,
În glasul ursului venit: în pridvor.

Spălarea creierului

Simona Halep -optimi la Miami 2015

luni, 30 martie 2015

Vidanjarea creierului

Floare de piersic
N-am simțit niciodată că în creierul meu s-ar putea să se miște ceva, nu pot pătrunde cu ochii minții în creierul meu, nu pot scotoci, nu pot vedea, îmi apare asemeni unui boboc de floare, ascuns de petale metalice. Ziua când am simțit prima mișcare, am avut revelația gravidelor care extaziate de dinamica interioară a pântecelui începeau să danseze. Eu doar m-am așezat pe scaun.

Atunci a început lucrarea și creierul meu a început să se devoreze el însuși. Avea niște tentacule cu care scotocea și umbla prin tot relieful intern cranian, se mai opreau din când în când să mai soarbă ceva lichid, pentru ca mai apoi să se dilate și mai lacom. Sigur nu v-am spus că toate acestea le-am văzut cu ochii minții.

Prima senzație este o antropofagie a memoriei, în care tu însuți, lipsit de o realitate imaginabilă te hrănești cu propria memorie și o faci calendaristic, cu o mare băgare de seamă, astfel că tot ceea ce te-a înconjurat în scutec rămâne primordial.

De aici am dorit să încep și nu știu de ce îmi aduc aminte de acel te spun. Ceva interior mă dădea de gol de fiecare dată când pomeneam de cel care a trăit înaintea mea. La adolescență mi-am dorit să devin chirurg. Am fost aproape, și-am ajuns neurochirurg. Te spun.


La aproape cincizeci de ani am descoperit o boală necruțătoare, care reușește, fără să greșească, să te facă să trăiești câteva vieți într-o viață. N-am dus până la capăt nimic, pentru că am simțit la un moment dat o durere în mijlocul creierului de parcă s-ar fi dezvoltat acolo un mugure de floare și care, plesnindu-mă cu petalele sale metalice mă lipea de pereții intracranieni de-mi pierdeam cunoștința.

Acum sunt suficient de mic pentru a fi îngrijit în spital de o asistentă mirobolantă.

sâmbătă, 28 martie 2015

time to spring

Piersic de un an
...în față, în fața privirii!

Sapă și repară

Piața Unirii, Timișoara, vedere spre Nord
 http://en.wikipedia.org/wiki/Broken_windows_theory

Privesc minute în șir acest rondo de ferestre.
Nici una nu-i ca cealaltă și chiar dacă ar fi așa, poziția în cadrul grupului diferă.
Diferă adâncimea, lateralul, umbra.
Putem găsi o elasticitate a reprezentării, începem cu o stea în frunte și sfârșim elegant, cu jaluzelele aproape trase. Între cele două apariții, ne dublăm, ne dedublăm, ne ascuțim, ne fugărim.

Teoria este bună, să reparăm în acest parcurs ceea ce putem, la sfârșit să nu regretăm nimic; nu că n-ar fi de apăsat multe, dar o poză bună ne binedispune înainte de a da ora înainte.

Ce mă interesează de fapt? mesajul sau pur și simplu teoria?

vineri, 27 martie 2015

Culori în alergare - oameni în căutare

in wild in my backyard
Umaniștii au simțit nevoia de-a explica, de a defini sau chiar de-a enunța cele ce ne înconjoară într-o nevoie de cunoaștere. În fond o definiție se sprijină pe alta, cu principiile stau altfel lucrurile. Ceea ce se dorea, era de fapt găsirea unui drum în univers. Dorința nu a venit în a-i imita pe cei ce stăpânesc foarte bine științele exacte, rădăcinile acestei flori se trag de la Aristotel.

Andrei Pleșu încearcă să definească la rându-i, în Dilema Veche, printr-un articol: ≪„Intelectual“? Adică ce?≫ o anumită clasă de oameni; cei pe care noi toți îi numim intelectuali.

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/intelectual-adica-ce

Nu m-am regăsit în articol. Am încercat să comentez, trebuie să mă loghez, trebuie user, trebuie parolă... am abandonat.

Oricum, ferindu-ne de clișee, cădem cu grație în ele. Asta a încercat și domnul Pleșu să nu cadă.

Cine supraviețuiește, cine creează și împarte cunoștințele sale în timpul acestei temporare treceri -care este viața, este un intelectual.

Am băut o bere, am mângâiat câinele, am privit cerul -vine ploaia, am deschis ușa -am ferit-o de vânt, am pus Pink Floyd, am încercat să dau un telefon, am citit -acum scriu; supraviețuiesc.

joi, 26 martie 2015

Ifigenia culturii sau contra Pleșu


Iphigeneia: Vai nouă, mamă! Soarta ne stoarce
           același cînt de durere.
          Vai, mă despart de lumină,
           mă despart de razele soarelui. *

Euripide - Iphigeneia din Aulis


Treptele duc spre soare, sui-generis așa ne indică imaginea, o clipă o reflexie caldă încă le mai spală pe ultimele. Sunt treptele ce-au fost părăsite de Ifigenia, cortegiul a trecut repede, se întunecă. Pe partea cealaltă, spre marea Egee este altarul, suntem cu ochii spre Troia.

Urcând și noi, citim în dreapta povestea, ea este scrisă pe un panou de un corifeu, ce mai înainte a anunțat mulțimea.
Vuietul mării s-a amestecat cu cel a oamenilor. Înalte reflectoare electrice sunt martori tăcuți ai unui zbucium suprem, unic, de neînchipuit. Zeii tremură în filamente.

Sacrificiul trebuie să aibă loc cu puțin timp înainte de apus, o căldură nefirească alunecă de pe oglinda apei, izvorul este tot reflexia soarelui ce atinge împreună cu lumina directă fețele oamenilor acoperite de mâini, nimeni nu privește, un val întârziat icnește lângă stânci, vântul se oprește.

Acum ar fi trebuit o urmare, o muzică, un dans, dar toate acestea ar strica și ar devaloriza unica scenă rămasă neatinsă de prostituția intelectuală, clipa schimbului, clipa în care Artemis pune pe altar o căprioară, este potlatch-ul divin, de neînțeles pentru oameni și căutat tot timpul de religie.

Privind imaginea contemporană, l-am auzit pe domnul Pleșu vorbind undeva la un radio din vecini, apoi cineva se dădea cu curul de pământ pe un ritm angoasat, apoi din nou Pleșu... apoi din nou izbitura, deculturarea.

* Euripide, Teatrul complet, Gunivas Arc, 2005, pag.324.

marți, 24 martie 2015

Lumina care cade

Castani canadieni albi
O urmă albă pe cer asemeni unui laser cosmic trasează traiectoria unui avion.
Sunt zile în care păstrez cerul în imagini luate cu aparatul numai pentru urmele atât de diferite, de întretăiate, de fugare, ca cele lăsate de reactoare.
Tot timpul, de mic copil, m-am întrebat asupra celor ce călătoresc atât de des cu avionul, asupra satisfacției lor de-a vedea lumea, de sus.
Tânăr fiind, erau rare știrile despre avioane căzute. Până odată ce eram în Retezat, undeva la tăul Peleguța și într-o dimineață s-au auzit zgomote asemănătoare trăsnetelor, afară fiind senin. Un avion AN-24 se prăbușise peste Custura, spre Lupeni. Evenimentul l-am traversat, însă știrea am aflat-o mult mai târziu. Se pare că era un avion de marfă nu cu pasageri, oricum echipajul murise, era; cred prin 1987.

Am citit undeva în dorințele unui copil; „Să nu se mai prăbușească avioane...”

luni, 23 martie 2015

Angel A

Luminile ascunse

Piața Unirii 2015 - retinex software filter
Standardul acesta de peisaj,
cu toate luminile în spate și din mijlocul pieții izvorând alte lumini;
duce la dispariția cerului -
clădirile devin icoane, 
oamenii sfinți.

duminică, 22 martie 2015

Throwdown Simona

Indian Wells - Simona Halep - Championship 2015 - Dolce
Liniștea aia care ar fi trebuit să vină n-a venit.
Emoția a călărit bine realitatea și neprevizibilul a luat locul trăitului, a celei mai înalte forme: existența. De aceea un astfel de meci, de finală, de întrecere, poate renaște în tine cele mai puternice forme de violență controlată; astfel un obiectiv foto aflat pe masă a luat o traiectorie ce a atins lustra și toate creioanele s-au rupt la toate reluările computerizate, serviciul de cafea primit la o anume aniversare s-a împuținat cu câteva cești, o boxă mică de calculator a străpuns vitrina...
Așa am văzut eu marea finală de la Indian Wells.
Mulțumesc Simona, ceva mărunțiș pentru a-mi acoperi pagubele ai?
Simona; eram ironic, finally! thx.

P.S.
Sedatif PC face toată treaba!
Asta pentru cei care cred că voi scrie reclame.

sâmbătă, 21 martie 2015

În timpul unei eclipse vechi de sute de ani

Piața Unirii - Timișoara
Era în timpul unei eclipse totale de soare când un uriaș șobolan mergea pe-o bicicletă traversând piața centrală a orașului. A oprit lângă biserică ascultând o clipă și în fugă orga maiestoasă ce răsuna printre zidurile vechi de sute de ani. Apoi, și-a luat avânt și-a urcat treptele mici ale unui birt postat pe-un colț de intersecție. A răsturnat mesele și-a făcut o gălăgie imensă de până și organistul a încetat să mai clămpănească. A smuls câteva sticle de whisky de pe raft și a pierit precum venise, dar spre subsol, pierzându-se printre arcadele vechi de sute de ani.

Bicicleta mai stă și acum rezemată, iar birtul și-a schimbat numele din cauza celor întâmplate. Totul se petrecea acum câteva sute de ani și de atunci trăim într-un perpetuu crepuscul. La orgă se cântă neîntrerupt „Oda șobolanului” compusă de marele maestru Dach. Este un imn închinat șobolanului grozav ce-a furat soarele și l-a dus departe în pământ. O dată pe an toată piața este împânzită cu sticle de băutură fină și scumpă, în speranța că vor atrage creatura din subsolurile vechi de sute de ani ale pieții centrale a orașului, odată cu ea, bineînțeles va veni și soarele

vineri, 20 martie 2015

Fuga eclipsei

fuga eclipsei - prin amabilitatea prietenilor care au venit cu filtrul de sudură
Vă oferim eclipsa în punctul maxim. Ea sigur a fugit demult la ora la care vă scriu. Subtil se văd urmele, refracțiile...

joi, 19 martie 2015

Panorama - în stânga Penelopa

Rafina port, Attiki, Greece
Am învinuit pe cei care ascunzând realitatea au reinventat simbolismul.
Dar nu vina ce o purtau -cei care reușeau păcăleala, mă irita, ci faptul că odată cu trecerea timpului, aveau dreptate. Asemeni unei nade pescărești care nu te poate păcăli atâta timp cât ești tânăr -felul ei prea domol de a se mișca, în contradicției cu dinamica juvenilă, nu cadrează dinamic, nu țintește bine. În schimb, pe cel lent, obosit și flămând, nada îi pare reală, îi apare normal, face parte din secvența în care Birdman apare în primele două episoade, și mușcă. Pradă ușoară, pește la kilogram; de neiertat.

Atunci stau și mă întreb, unde-i maturitatea, unde-i înțelepciunea și într-o formă ultimativă; unde-i Penelopa?
Răspuns: Undeva la stânga, numai că-i lipsește începutul, vigoarea adică, amintirea ce se dedică.

Privind tabloul, nu-mi pot răspunde la întrebarea ce poate fi enunțată:
Pe când evadarea?

Îmi aduc aminte imediat de Papillon, de Henri Charrière - scriitorul și actorul acestei vieți de evadat.
Ce ne lipsește?
Ori aici, poate și Sokrates ar putea răspunde; Dorința !
Și mai departe?
Mai departe nimic.

În cazul evadatului Papillon, era dorința de a trăi pentru a se răzbuna. Dar într-un fel viața a reușit să-l uite pe contele de Monte-Cristo, pentru ca mai departe să poată fi fericit.

În cazul celor mulți este apăsarea zilnică a unei sigure activități care le dă siguranța unui singur enunț: acela că pot supraviețui.

Nici măcar supraviețuirea nu este conștientă, dacă cumva asta se înțelege, este sigură că în afara unei zile de astăzi, mâine este o zi în care ei își pot dedica ziua de astăzi; aici este marea satisfacție a multora, a continuității facile, imuabile, lipsite de vreun deziderat, scop sau ... în final dorință.

Unde sunt eu?
Eu oscilez, eu sunt un tic-tac!

miercuri, 18 martie 2015

Poporul meu naiv condus în prostie de cei mai proști aflați în fruntea lui

„Cuibul berzei din Schitu Golești a devenit celebru după ce s-a aflat că pentru mutarea lui a fost nevoie de o serie întreagă de documente și aprobări, inclusiv de la Academia Română.”
http://www.ziare.com/gratiela-gavrilescu/ministrul-mediului/aberatia-zilei-epopeea-berzei-continua-inaripata-nu-vrea-sa-se-mute-1353554


Se-ntâmplă ziua în amiaza-mare ca în orice sat sau comună din țara noastră să apară zilnic câte-un om prost, el nu caută lumina ci unul mai prost ca el astfel că cei doi au ceva în comun, spre seară grupul se mărește la mult mai mulți.

Fiindcă se înserează, grupul se grăbește și propune ca a doua zi să se trimită o delegație la județ pentru ca cei de acolo să afle despre prostia lor. De la județ ajunge la capitală, prostia fiind contagioasă, atacă până și Academia. Nu există o maturitate necesară la nici un nivel. Nimeni nu-și pune problema că poate astfel de încercări mai dovedesc o dată -pe lângă alte dăți, cât de proști suntem. Amănuntele ne omoară. Sarea și piperul vieții, ne intoxică de fapt.

Dacă ar fi să rescriem istoria violentă a umanității, gâștele de pe Capitoliul din Roma antică ar fi trebuit să aibă statui închinate lor mai mari pe coloane mai înalte decât cea a lui Traian; cele ce au salvat Roma prin larma lor, anunțând o invazie nocturnă a galilor.

În schimb la noi, după ce-au distrus cuibul berzei -fără să fi dorit asta, cei de la pompieri s-au mai lăsat induși în eroare încă o dată, construind unul nou în altă locație.

Am deja emoții la gândul că pitulicea mea nu se mai întoarce la cuibul de sub streașina bucătăriei, gândindu-mă că s-ar putea întâmpla asta, deja devin mai prost.

marți, 17 martie 2015

Anarhie = libertate, ca un punct de vedere

Athina 24 august 2011, Grecia
Un câine dormea la umbra zidului Academiei din Athina. Studenții ocupaseră deja Universitatea de lângă, se temeau de provocatori, de poliție, de orice exces.

Vedere din Universitate
Un bătrân a trecut strada ce dădea spre stația de metrou, a dat din mână și a spus „- Degeaba!”
Acum, după atâția ani îi dau dreptate, dar nu pentru ceea ce a zis, ci pentru prăpastia care se află între tineri și bătrâni în Athina, și poate în întreaga Grecie.

Majoritatea tinerilor sunt săraci, iar majoritatea bătrânilor sunt bogați.
Este o cutumă de milenii. O mentalitate oarecum orientală.

duminică, 15 martie 2015

Preludiul unei răpiri

Pan, Muzeul de Arheologie Athina, Grecia, 2011

Coborârea ca dinamică este lipsită de tensiunea ascensiunii, pentru că lucrurile se petrec prea repede, în lipsa amănuntelor, timpul se condensează și evenimentele rămân asemeni plantelor înnămolite ce au supraviețuit unui diluviu, rare și cocoșate.

La fel s-a petrecut cu ciclista, care venind dinspre Scărișoara - s-a învârtit în jurul unei cetățui, populată doar de-o biserică, reconstruită și ea, având ca destinație marele oraș, trebuia să coboare printr-o pădure deasă. Drumul asfaltat din fonduri europene era meandrat de coastele unui deal numit Dealul Cucului, încăpățânat ca pasărea ce-și ascunde originea. Astfel că printre stejari imenși, arini tineri și tufe curioase ce tăbărau spre drum, șoseaua te păcălea de fiecare dată în oboseala sa de-a coborî. La fiecare curbă, strânsă de umbrele arborilor, aveai senzația că se termină, era de fapt doar un deal!

După câteva șerpuiri răcoroase, pentru că aerul venit dintre ciupercile ascunse prin mușchii răsăriți pe rădăcinile vizibile ai marilor locuitori din foștii codrii de odinioară, era prea rece și chiar prea tăios, călătorul se oprește și adulmecă, asemeni animalului sălbatic, direcția și intensitatea.

Dar oare cum poți face tu asta venind cu aproape cincizeci de kilometri la oră, asemeni unui picaj puțin controlabil? Dar oare sigur ai reușit să vezi tot praful, pe care ghinda verii trecute l-a împrăștiat acum datorită iernii? Sigur cunoști locurile, sigur știi primejdia, toate legendele ți-au fost povestite sau pur și simplu ai ajuns aici datorită întâmplării?

A alunecat și locul a fost marcat de pedala înfiptă în asfaltul moale. O linie se termina în șanțul ce drenează drumul.

Ce s-a-ntâmplat?

O biciclistă a derapat într-o curbă cunoscută de localnici ca fiind Întorsătura Melcului, datorită vitezei pe care trebuie să o ai când o ataci, pe curbă.

Un Pan urât mișcându-și coarnele a ieșit dintre tufișuri, a luat-o pe fată ca pe-n covor și-a dispărut peste drum, dând vesel din coadă. Nimeni n-a văzut nimic. Era din cauza coborârii.

sâmbătă, 14 martie 2015

Celelalte părți ale tavanului vor ieși la fel de bine?

http://en.wikipedia.org/wiki/Sibyl
≪Papa Iulius așteptase cu nerăbdare ziua în care să vadă prima frescă, dar Michelangelo, deși lipsit de bani cum era, îl amînase cu încă zece zile, ca să picteze Sibila delfică și pe profetul Joel pe tronurile lor, în pandantivele din cele două laturi ale frescei mai mici  reprezentînd beția lui Noe. Voia ca papa să vadă o parte izbutită din siluetele care vor înconjura panourile centrale.

http://sistinepuzzle.com/drunkenness-of-noah-1/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+sistine-puzzle+%28Michelangelo%27s+Puzzle%29
Iulius urcă scara, veni lîngă Michelangelo pe schelă și cercetă pe cei 55 de bărbați, femei, copii, cîțiva lăsînd să li se vadă doar capul și umerii, dar cei mai mulți fiind înfățișați în întregime.
Papa admiră frumusețea neobișnuită a Sibilei delfice, cea cu părul negru, puse întrebări asupra bărbatului cu plete albe care-și purta fiul mort spre stînci, asupra arcei lui Noe, care părea pe fundal aidoma unui templu grec, și-l întrebă ce mai avea de gînd să picteze în celelalte secțiuni.

http://www.noahsark.it/studies_by_palego.htm
Michelangelo ocoli răspunsurile directe; avea nevoie de libertate, ca să-și poată schimba, la nevoie, ideile pe măsură ce înainta cu lucrul.
Iulius era prea mulțumit ca să stăruie. Spuse domol:

Celelalte părți ale tavanului vor ieși la fel de bine?≫

Irving Stone, Agonie și extaz, Cartea a VII-a, 14, ed. Meridiane, 1971, pag.217.

vineri, 13 martie 2015

Interviu cu un specialist al vertij -ului

Marathon Museum, Athica, Greece


REPORTER: Pot să mă adresez cu maestre?
VERTIJIST: Da, oarecum.

REPORTER: Maestre, ce dăruiți lumii? ce talent aveți pe care doriți să-l evocați?
VERTIJIST: Sufăr de vertij asimptomatic și prin asta creez tot felul de imagini ce sunt transpuse literar; uneori chiar și pictez.

REPORTER: O lume întreagă vă urmărește pe rețelele de socializare, ceea ce împărtășiți foarte puțini înțeleg, în schimb citesc, vizualizează și chiar foarte mulți comentează...
VERTIJIST: Devine o obișnuință pentru mine în a-mi descrie stările, de fapt cred că eu atunci trăiesc adevărat, în vertij, iar lumea aceasta este doar un film ce are darul de a mă sustrage din dinamica și mobilitatea ideilor mele.

REPORTER: Un vis poate? dacă ar fi să urmăm o logică.
VERTIJIST: Nu vis, un film. Am spus bine; un film, acesta este o creație pe care eu o dezvolt. Lumea reală este o creație proprie pe care eu o dezvolt continuu, întocmai ca un film pe care eu îl regizez ca actor principal.

REPORTER: Deci noi acum facem parte dintr-un film pe care — dacă ar fi în logica transparentă pentru cititorii mei, dumneavoastră îl produceți, îl regizați, îl jucați.
VERTIJIST: Da.

REPORTER: ...
VERTIJIST: :..

REPORTER: Da și mai ce?
VERTIJIST: Vă surprinde pauza?
REPORTER: Da.
VERTIJIST: Da și mai ce?


REPORTER: Schimbând subiectul; ce lucru, ce eveniment, ce stare, va indus felul acesta de a gândi, sigur nu boala.
VERTIJIST: Scările în spirală.
REPORTER: ...

REPORTER: Adică?
VERTIJIST: Mergeam des la O.R.L., de mic copil, o infecție îmi mânca timpanul uneia din urechi — ce importanța are acum din moment ce nu mai aud deloc. Eram obișnuit cu felul medical de investigație, aveam senzația că cineva se uită în creierul meu, din stânga sau din dreapta. Și medicul alb, cu fruntea luminoasă, parcă avea un al treilea ochi, se tot învârtea în jurul meu exclamând: „Nu se poate!”. Atunci eu amețeam și începea travaliul...

REPORTER: Scuzați-mă, ați spus travaliul?!
VERTIJIST: Da, travaliul...
REPORTER: Acesta este un termen medical ce ține de ginecologie, de neonatologie, unde dumneavoastră în acel moment se pare că nu erați.
VERTIJIST: Corect, dar începeam să mă nasc din nou.

REPORTER: Simt o nuanță ironică sau malițioasă în această nouă renaștere?
VERTIJIST: Nu, pur și simplu îmi aduceam aminte de vertij, de existența în care mă aflam și de faptul că eu eram păpușa, iar doctorul — păpușarul.
REPORTER: Și ce stare ați dorit să aveți?
VERTIJIST: Ca eu să fiu păpușarul și doctorul păpușa.
REPORTER: Adică v-ați dat bolnav și rănit de vertij?!
VERTIJIST: Nu, de ce să supuneți unui interogatoriu? mi-am adus pur și simplu aminte că mă regăsesc mai bine ca persoană, ca subiect, ca folosit folosindu-i pe alții.


REPORTER: Revenind la spirală, loc geometric utilizat de mulți mistici ca formă de cunoaștere și înțelegere: vă regăsiți în aceasta?
VERTIJIST: Nu, nicidecum, de mic copil trebuia să urc două etaje ale Spitalului Municipal unde eram consultat periodic și ghiciți ce scară urcam?
REPORTER: O scară în spirală?!
VERTIJIST: Exact.
REPORTER: Și medicul se învârtea apoi în jurul dumneavoastră?
VERTIJIST: Exact. Așa am fost extras, în spirală.
REPORTER: Nu bateți câmpii acum?
VERTIJIST: Nu?
REPORTER: Nu vă bateți joc de mine și de cititori?!
VERTIJIST: Nu.


REPORTER: Atunci ce doriți să ne explicați? O realitate perpetuă cuprinsă de un realism tragic al unei boli cronice, sau modul în care epicureic, înșelați boala.
VERTIJIST: Vă bateți joc de mine?
REPORTER: Nicidecum, dar lipsește clar a treia stare, pe care, sigur doriți să o ridicați la rang de adevăr.
VERTIJIST: Adevărul este că lipsindu-ne de realitate reușim să fim noi însuși, să depășim barierele convenționale ce țin de stres, de dorință, de apatie, de altercație...
REPORTER: Enunțați o nouă religie?
VERTIJIST: O filozofie de viață.
REPORTER: Dar nu este nimic nou aici. Se scriu tone de cărți despre asta.
VERTIJIST: Dar nu se scrie nimic despre interior, despre ascunsul uns din balama, cel care amețit privește deschiderea-închiderea, niciodată tot cercul, lipsa spiralei; asta este umanitatea, o lipsă a întoarcerii, a progresiei dată de spirală.


REPORTER: Cred că ne întrecem în supoziții!? Eu despre dumneavoastră, iar dumneavoastră despre umanitate?
VERTIJIST: Ne întrecem în felul de a ne prezenta, de a ne realiza ca forme prezente în acest real uman.
REPORTER: Adică ne lipsește ceva, mai departe de a depăși. Mă refer la accentul pus pe real.
VERTIJIST: Ne lipsește detașarea...
REPORTER: Ceva budist?
VERTIJIST: Nu, nicidecum, ne lipsește dorința de prelungire, de a marca clar toate stadiile existenței noastre, de a virtualiza realul și de a marca singurătatea în care boala — este adevărat, ne aruncă. Devenim mai introspecți atunci când suferind ne face bine singurătatea, nu este o definiție, este o remarcă.
REPORTER: Ține de ajutor, de refuz, de remarcă subversivă?
VERTIJIST: Ține de un soi de plutire, nu salvare, de colacul pe care-l primești atunci când nu ști să înoți.


VERTIJIST: Ca încheiere, pentru că observ cameramanul care se-nvârte în jurul meu; logica șurubului ca moment al câmpului ține în viață pe cei care sunt în viață.



joi, 12 martie 2015

Perisabilitatea artei nevăzute

http://www.dailymail.co.uk/news/article-2986971/Artist-creates-world-s-smallest-sculpture-destroyed.html
Este firesc ca degetul unui om să distrugă -apasă pe trăgaci, scoate un ochi, străpunge o venă.
Degetul este prelungirea firească a mâinii.
Zilele astea degetul unui fotograf a distrus cea mai mică formă de artă creată de om vreodată.
Există o ironie în această întâmplare, pe care cei de la artninja au prevăzut-o cu mult înainte;
only bad artists are careful

Oamenii au tot dreptul să aibă grijă dacă nu sunt artiști?

ah!


marți, 10 martie 2015

Poziția S - arzătoare

Messenia Museum, Peloponesse, Greece
Între toate pozițiile descrise de contemporanii mei, aceasta oarecum lipsește.
Vă invit să apelați cu încredere la descrierea sculpturală a acestei lămpi; nu un duh se va ivi, ci sigur un țipăt.

luni, 9 martie 2015

În fața primejdiei

P-ța Unirii - Timișoara
Aspectul în fața primejdiei nu mai contează.
Sub loviturile biciului s-au aplecat de la cei mai umili oameni la cei mai învățați.
În final un fum îi arde pe toți.

duminică, 8 martie 2015

Fă ca Dan Puric - de Ziua Femeilor

de Silviu Gherman

Perechi

Timișoara - Bulevardul Eroilor de la Tisa
Datorită unei vibrații, trepiedul a oscilat și imaginea ce-a ieșit a făcut perechi de lumină, căușuri în noapte; dimineața de 8 martie începea să apară.

Locul cel mai luminat

Timișoara, spre Piața Traian, stânga Termocentrala, mijloc catedrala catolică din Piața Romană
Am căutat tot timpul înălțimile din care să pot vedea locul cel mai luminat.
Locul unde se întâlnesc cei care au ceva să-și spună.
Astăzi n-a venit nimeni.
Nici măcar tramvaiul n-a trecut pe acolo.
Un fum gros datorită temperaturilor scăzute, lansa S.O.S.-uri în aer.
Astăzi doar privim și nu spunem nimic.

sâmbătă, 7 martie 2015

Suprapuneri

Ionic Sea - View of Katakolo peninsula

Mario Vargas Llosa
≪Pentru că și aceasta este o trăsătură fundamentală a eroului din Odiseea, și, probabil, principala, mai importantă decât cea de războinic și de protagonist al unor isprăvi trăite: aceea de povestitor de povești. A trăit oare Odiseu minunatele istorii pe care le spune uluiților feaci de la curtea regelui Alcinou?

Nu există cale s-o știm. S-ar putea să fie așa, iar excelenta lui memorie și abilitatea de a nara să se adauge harurilor omului de acțiune. Dar s-ar putea întâmpla și ca el să fie un genial născocitor, primul din acea stirpe a marilor fabricanți de minciuni literare, atât de seducătoare, încât cititorii le prefac uneori în adevăruri, dându-le crezare: fantaștii.

În poem există indicii că Odiseu spune neadevăruri, deoarece în fața unor spectatori diferiți se contrazice și oferă alte versiuni ale aceluiași fapt ori personaj. Dacă, înainte de a fi un erou al vieții, Odiseu ar fi unul al imaginației, ar ieși sărăcit?  Nicidecum: pur și simplu ceea ce ar povesti ar fi o altă istorie decât aceea în care se juca atât rolul protagonistului, cât și pe cel al copistului; în ea, regele din Itaca ar fi iluzionistul, născocitorul.

Ajunge să te apleci asupra amețitoarelor bibliografii generate de Odiseea ca să înțelegi că vor exista mereu suficiente argumente pentru a conferi ambelor lecturi ale personajului o mare forță de convingere.

Odiseu este un personaj ambiguu, nu se lasă închis în vreun sertar, se sustrage oricărei tentative de a-l îngrădi într-o personalitate univocă. Această ambiguitate e una din seducțiile sale: să exiști în același timp în lumea realității și fanteziei, în istorie și mit, în minciună și adevăr, în ceea ce a trăit și în ceea ce a visat.

Fapt este că, de aproape trei mii de ani, suntem subjugați de vraja lui Odiseu. Puține opere ne fac să înțelegem mai bine  ce putere de a îmbogăți viața prozaică, existența banală a imensei majorități a oamenilor este ficțiunea. Datorită lui, navigator fără voie sau palavragiu simulator, viața mediocră în care suntem înglodați se șterge, iar locul i-l ia alta, plină de fapte brave și de schimbări neobișnuite, de culoare și violență, de delicatețe și miracol, de gingășie și pasiune. O viață de peripeții incredibile, care, mulțumită puterii de convingere a lui Odiseu, apar drept adevărate, dat fiind că, citindu-le ori auzindu-le, le trăim odată cu el.

În cultura occidentală există o constantă: fascinația pentru ființele omenești care sparg limitele, care, în loc să se supună servituțiilor posibilului, se încăpățânează, împotriva oricărei logici, să caute imposibilul.

Quijote este una dintre paradigmele acestui eroism tragic, ale acelui ideal pe care, deși cruda realitate îl face fărâme, îl urmărește neîncetat, stimulându-ne prin exemplul său să sperăm inaccesibilul. Poate că cineva îl va atinge, așa cum l-a atins Odiseu, în zorii istoriei. Și, oricum, chiar dacă acesta ar fi o himeră, rămâne mereu stratagema călătoriei în ficțiune — minciună care se trăiește de-adevăratelea — unde toate limitele pot fi încălcate, precum că nu există limite sau pentru că, în ea o ființă muritoare și efemeră precum regele din Itaca poate să înfrângă până și zei atât de puternici cum sunt Poseidon sau Helios Hiperion.≫

Mario Vargas Llosa, Odiseu și Penelopa, ed. Curtea Veche, 2010, pag. 90-91.

joi, 5 martie 2015

Imaginea unui dialog imaginar

Aștept luna mai,
Că-i martie nu-i bai;
Cuib de pitulici să ai.

Aștept un soare viu,
Ce mă face diliu,
Pitulice să fiu.

Aștept să mă deștept,
Să fiu mai drept,
Să nu mai cresc.

Aștept o privire,
O uimire,
O dăruire.

Aștept.


Lipeala fotografică

Piața Unirii Timișoara - în reconstrucție
Am lipit digital două panorame executate ieri în lumina unui crepuscul matinal datorat unor nori ce prevesteau o ninsoare care n-a mai venit azi. Am respirat!

Nu am încercat să retușez lipirea, ci doar să-i aleg o verticală favorabilă. N-am avut trepied pentru că nu m-am gândit deloc la el. O panoramă are cam 12 poziții executate una după alta în timp ce plimbi aparatul pe orizontală sau verticală. Viteza mișcării trebuie să fie constantă și nu rapidă, dar nici prea înceată.

Admir bogăția de culori datorată în primul rând contrastului materialelor de construcție, în planul de jos mai ales, dar și grămezilor de piatră bazaltică clădită în coșuri imense de rafie plantate spre centrul pieții. O plasă roșie aflată aproape de centrul de jos al imaginii năucește privirea.

Bravo Google

An update on the Blogger porn content policy

This week, we announced a change to Blogger’s porn policy stating that blogs that distributed sexually explicit images or graphic nudity would be made private.
We’ve received lots of feedback about making a policy change that impacts longstanding blogs, and about the negative impact this could have on individuals who post sexually explicit content to express their identities.
We appreciate the feedback. Instead of making this change, we will be maintaining our existing policies.

What this means for blog owners

  • Commercial porn will continue to be prohibited.
  • If you have pornographic or sexually explicit content on your blog, you must turn on the adult content setting so a warning will show. If a blog with adult content is brought to Google’s attention and the content warning is not active, we will turn on the warning interstitial for you. If this happens repeatedly, the blog may be removed.
  • If you don't have sexually explicit content on your blog and you're following the rest of the Blogger Content Policy, you don't need to make any changes to your blog.

miercuri, 4 martie 2015

Pe lângă zid

Pe lângă zid la Methoni, Peloponezul vestic, Grecia

Asemeni unui leu răvășit de căldură mă strecor prin umbra deasă, pe lângă zid.
Nu mă vedeți în umbră, sunt 007 și sunt invizibil.
Ultimele mele rezerve izvorăsc din colțul pe care zidul-l apleacă, în care umezeala tremură, viața.
Mă târăsc asemeni unui șarpe, nici măcar nu dau din coadă, sigur nu mă puteți vedea, sunt acolo unde este cărămida cea mai arsă, mai neagră decât fundul unui ceaun ce se confundă cu mediul.
Exist datorită mediului. A promisiunii acestuia. A felului în care mă dezvolt și învăț în el —în mediu.

Mă simt idiot că nu-mi văd lumina, ce trece prin umbreluțe, prin nisipul cald împrăștiat de nimfe, prin urmele clare ce duc la malul mării și de acolo în zarea apropiată, în fața promontoriului, în pupa iahtului; marea plecare.

marți, 3 martie 2015

Reconstituirea - o imagine porno arhitecturală

Athina, Akropolis, Parthenon, 2012, 21 aug. Greece
Ideea de porno în arhitectură a fost introdusă de Baudrillard,  de aceea voi încerca să nu-l plagiez atât de mult. Dacă reușesc asta, este doar datorită imaginii ce m-a excitat la vremea aceea, întorcându-mă și citindu-l, n-am făcut altceva decât să-i dau dreptate, oul sau găina, eu sau alții, contează!?

Este adevărat că acum zece ani și mai mult, orice relație cu supratehnologia era privită nu numai cu frică, dar și cu suspiciune. În felul în care frica de sex în Evul Mediu făcea ravagii și înmulțea autodafé-urile.

Putem defini ca paralele două drepte ce mărginesc un teritoriu temporal perfect.
Exemplu: o arhitravă a unui templu cu o macara (brațul unei macarale) adusă intenționat în acel prag.
Suntem, ca privitor, în mijlocul unei revoluții arhitecturale, ale unei descuamări culturale; căutăm acul în carul cu fân.

Athina, Akropolis, Parthenon, 2012, 21 aug. Greece, East Pediment
De acum nu se mai mișcă nimic fără știrea noastră.
Nici Ictinos, arhitectul secolului de aur al lui Pericle, nu mai știe ce se-ntâmplă.
Nici măcar Eminescu în critica lui Perpessicius. De fapt totul este clar, focalizat și foarte apropiat, este imaginea unei descompuneri, a trecerii timpului peste marmură, și ea —marmura, tremură încă; este deja porno.

Asistăm, cum des folosește Baudrillard staza, la acuratețea și distribuirea unei imagini în fragmente ce nu mai dovedesc originea lor. De aceea, partea unei coloane, își poate găsi căminul chiar în Italia sau chiar Turcia. Canelura poate fi aceeași, eroziunea la fel, același bazin mediteraneean, aceiași climă.

Există oare o matematică a acestei descrieri, o înfășurare ce poate dovedi că repetăm la nesfârșit același mecanism al cunoașterii?

S-ar putea scrie că da și totuși mai rămâne umbra unei frici care ne bântuie, a unei perfecțiuni pe care alții înaintea noastră au lansat-o și noi am uitat-o
—încercăm așa să o descoperim.

Ne rămâne, nu în final, descrierea pe care alții, chiar cu mii de ani înaintea noastră au reușit să o compună. În această descriere lipsește macaraua, și asta ne dă o angoasă de nedescris, impotenți. În lipsa tehnologiei, a ridica o piatră de jos, devine un efort prea greu chiar și pentru o lapidare. Suntem în pragul unei noi civilizații și asta ne face în prima fază, lipsiți de virilitate.


duminică, 1 martie 2015

Marea sărbătoare a vânătorii



imagini din Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina, Grecia

În spatele zidurilor ciclopice de la Tirint, prin tunele spre curțile interioare, pe scări spre încăperile înalte, apar pe ziduri, imagini in fresco ale unei vieți trăite de oamenii unui timp numit perioada miceniană.

În Peloponez, de la Trozena la Argos, Tirint spre Micene, peste Arcadia spre Pylos, până jos spre Creta, în insulele mării ioniene, o mare civilizație și-a trăit evul, construind și navigând. Au cucerit această parte din lume dăruindu-i cele mai nesăbuite povești de dragoste, cele mai nimicitoare războaie și în încheiere poate cele mai mari incendii.

Astfel ne apare cum era femeia pe atunci, poate prețuită mult mai mult decât mai târziu, și scenele în care aceasta apare ne agită imaginația și ne oglindește uimirea noastră.

≪În Itaca, nici măcar semeții pețitori, în ciuda izbucnirilor lor violente, nu puteau trece complet cu vederea revendicările familiei la tron. În aparență nu se vede niciun motiv serios pentru  care situația s-a prelungit atîția ani de-a rîndul. Dacă singura forță ar fi fost să hotărască, Leocrit spunea un adevăr cînd arăta că pețitorii întreceau ca număr orișice opoziție posibilă; și, într-adevăr, fățiș nu li s-a împotrivit nimeni. Cu toate acestea, nu numai că-și impun să nu-i ucidă pe Laerte și pe Telemah, uzurpînd puterea (măcar că, în ultimul moment, puseseră la cale asasinarea celui din urmă), nu numai că recunosc drepturile lui Telemah asupra propriului său oikos, dar și îngăduie ca hotărîrea finală să fie luată în chipul cel mai neașteptat cu putință — de o femeie.

Această femeie, de altă parte, Penelopa, nu avea — nici ca frumusețe, nici ca înțelepciune sau spirit — nimic care să-i confere, ca un triumf pur personal, dreptul fără precedent (și, de altminteri nedorit) de a hotărî singură. Mai mult decît atît, din punctul de vedere al instituțiilor, ne găsim în fața unei trainice societăți patriarhale, în care pînă și un copilandru ca Telemah putea porunci mamei sale să părăsească sala ospățului și să se întoarcă la treburile ei femeiești.
 [...]
 Poate că în lunga preistorie a Odiseii situația Penelopei devenise atît de confuză încît adevărata-i stare socială și legală nu mai putea fi reconstituită. Unii învățați au văzut într-însa o vagă supraviețuire a sistemului matriarhal, care, credeau ei, era răspîndit  printre greci cu veacuri înainte. Urme asemănătoare recunosc și în Feacia, întemeiați pe faptul că, vorbind despre Arete, nepoata și soața regelui Alcinou, poetul folosește un limbaj ciudat, fie și pentru a sublinia „istețimea” și dibăcia ei de a aplana conflictele între oameni.

Cînd vei intra în palat, îl sfătuiește Nausicaa pe Odiseu, treci pe lîngă tronul tatălui meu și-ndreaptă-te către maică-mea, cerîndu-i sprijin. „De va găsi în inima-i bunăvoință pentru tine, poți nădăjdui să-ți revezi prietenii și să te-ntorci la căminu-ți primitor și la țara în care te-ai născut”.

S-a întîmplat ca Arete și Alcinou să fie binedispuși, și Odiseu s-a văzut primit peste măsură de bine. După ce le-a povestit multe din pățaniile sale, regina, care lua parte și ea la serbare, împotriva tuturor legilor societății grecești de pe vremea aceea, făcu apel la nobili pentru a spori darurile de preț.
„E oaspetele meu, măcar că de aceeași cinste vă-mpărtășiți și voi.”
Nici chiar Clitemnestra n-ar fi cutezat să vorbească astfel, ea care nu sta la îndoială să urzească moartea stăpînului ei, Agamemnon.≫

M.I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.117-119 .